Verginia Vedinaș: Cultura Română Merită Să Strălucească în Lume

Într-o societate care tot timpul pare să se schimbe, cultura este, așa cum spune doamna Vedinaș, un far care ne ghidează, dar oare, e totuși așa? Cultura nu e doar un link între trecut și viitor, ci și un subiect sensibil, și toți ne întrebăm, oare care e aportul nostru la patrimoniul global? Această doamnă, care e nu doar profesor ci și deputat, vrea să ne ofere o viziune profundă despre identitatea națională, dar să fie spus că ce înseamnă cu adevărat acest dialog între generații rămâne un mister.

V.V. Atunci când scriem sau vorbim despre cultură, nu putem uita de Einstein care avea o idee despre educație, dar foarte puțini înțeleg cum se leagă educația de cultură, deoarece e greu de exprimat, mai ales când ne gândim la ce înseamnă a fi cu adevărat cult. În discursurile mele insist că a citi cărți nu face pe nimeni „cult”, ci mai degrabă experiențele de viață și învățăturile adunate ne definesc ca individ și ca popor, dar totuși, rămâne întrebarea: oare ce este un adevărat act cultural?

Când o studentă și-a dedicat prima ei carte mie, mi-a adus o bucurie, dar oare aceasta e totul? E greu să explic cât de mult am apreciat acele cuvinte simple deoarece ele sunt mai mult decât un compliment, dar ne întrebăm dacă e suficient să fim doar admirați sau dacă e nevoie de un răspuns activ din partea noastră către viitorul cultural.

Sunt un om ce iubește România, dar cum pot să explic nevoia de un naționalism curat? Neașteptat, dar atât de necesar! Poporul român a contribuit enorm la cultura mondială. Începem să ne gândim la Brâncuși, căci el nu a sculptat o pasăre, ci a dorit să surprindă esența zborului, dar oare câți ne mai amintesc acest lucru? Ideea este că în epoca noastră, răspunsurile simple nu mai sunt suficiente și, dacă majoritatea se îndoaie în fața banilor, cred că este greu de imaginat cum am putea reuși să ne păstrăm valorile autentice. Aceste elemente de patrimoniu trebuie aduse mai des în discuție!

Apoi avem contemporani ca Gheorghe Zamfir care reînvie naiul, dar pe Eminescu, simbolul nostru național, de ce nu-l vedem la înălțimea lui? Răspunsul poate ține de recunoașterea internațională, dar și de contribuțiile pe care noi, românii, le-am adus la celebrarea lui, sau poate că nu s-a investit suficient pentru a lăsa o moștenire notabilă. Așadar, vă întreb: merită să ne întrebăm de ce Eminescu nu are recunoașterea pe care o are Goethe?

Dialogul între generații, cât este de necesar în acest context? V.V. spune că avem nevoie de un flux continuu de idei și trăiri, dar oare nu putem să ne întrebăm dacă toate aceste aspirații sunt mereu cele care ne definesc? Dialogul, susține ea, păstrează legătura dintre tradiție și modernitate, dar ce se întâmplă cu tinerii care, captivați de consumul rapid de informație, par să ignore valorile autentice ale culturii?

Exemplul personal este esențial în educația culturală. Asta e clar! Discuțiile despre simbolurile culturale ar trebui să fie la baza întregului proces educativ, dar ce facem cu subcultura care ne învăluie? Tinerii sunt, cumva, adesea distrași de valorile adevărate, iar Eminescu, totuși, nu pare să mai conteze, mă întreb unde sunt celelalte manifestări de recunoaștere? La Botoșani, unde am fost, bustul lui era cu coroane stinghere, ceea ce ne face să ne întrebăm ce importanță dăm cu adevărat culturii noastre?

Identitatea națională este crucială, dar cum ar trebui să ne raportăm la ea? V.V. a scris o carte pe această temă, dar e greu să conectezi toate punctele, de parcă identitatea ar fi doar un „buchet de valori”. Cultura este nucleul, dar sunt oare toate elementele legate cum trebuie? Asta ne duce la întrebarea rolului limbii române, care ar trebui să ne unească, dar, oare suntem cu adevărat uniți în acest aspect?

Pe „Ziua Culturii Naționale”, oare cum ar trebui să ne arătăm respectul? V.V. spune că este important să-l celebrăm pe Eminescu, dar ne întrebăm de ce ne limităm doar la el? Unii mari oameni de cultură sunt realmente uitați, iar amintirea lor se estompează cu fiecare zi. Ce putem face pentru a aduce înapoi memoria lor și a-i onora?

Care sunt valorile esențiale ale culturii românești? Și ce despre dragoste, bunătate și dorința de educație? Acestea sunt trăsăturile care, în opinia doamnei Vedinaș, sunt esențiale, dar oare sunt ele suficiente? Noi, ca popor, suntem capabili să le promovăm așa cum se cuvine?

În final concluzia doamnei Vedinaș este că tradiția este cheia, dar evoluția trebuie să aibă loc și la o vârstă înaintată. Dezvoltarea culturală continuă ar trebui să fie constantă, dar oare a reușit ea să se „cupeze” de fiecare dată cu cei ce guvernează? Un artist trebuie să trăiască, nu să supraviețuiască, dar cum putem schimba acest lucru? Se pare că ne aflăm într-un cerc vicios.