Sunt mai multe tipuri de sărăcie pe lume. În România era mai cunoscută o sărăcie în masă cu ceva demnitate, aceea când te mai puteai ține pe linia de plutire pentru că erai cât de cât integrat, aveai un job plătit mizerabil, dar măcar îl aveai, primiseși cât de cât educație cât să te poți integra în altceva decât clanuri și triburi. De 20 de ani, acea sărăcie se topește. Se impune sărăcia lucie, fără speranță.
Deci da, dispare încet-încet și privilegiul de a fi exploatat într-un job prost plătit; cum spunea regretatul G.M. Tamás, o să vină vremea în care o să ne rugăm să fim exploatați și n-o să mai avem nici măcar „privilegiul” ăsta. E o afirmație profundă, nu doar o glumă, pentru că fix asta trăim acum. Toată agitația cu drogurile, cu tinerii care o iau razna e una extrem de superficială. Droguri se tot iau de ani buni. Mult timp, ele au stat undeva în margine, au fost o cultură de supernișă și pentru că era mult mai ieftin alcoolul.
Prima explozie „populară” a drogurilor a fost patronată de statul român, vă amintiți de succesul „legalelor”? Marea drogangeală a început în România la nivel de masă cu buticurile de cartier care erau mai dese decât casele de pariuri acum vreo 10 ani. A început direct cu chestii riscante, tari, mai populare peste noapte decât drogurile ușoare obișnuite.
Însă fenomenul și mai important a fost altul: s-a schimbat profilul sărăciei. Inegalitățile au funcționat pervers. Dacă studiezi problema din avion, ai zice că România are mulți săraci salariați și o păturică de clasă de mijloc, plus ceva burghezie bogată. Dar nu, în bază acolo, sunt mai multe tipuri de sărăcie. Ai acolo și șomaj intelectual la greu, și sărăcime salariată și, în fine, și o sărăcime neintegrată, ghetoizată și, mai rău, pe veci neintegrabilă.
Sărăcimea anilor ’90-2000, cea muncită la negru, cu ziua, cu plecări sezoniere în străinătate, a produs generații de copii care au fost crescuți în perfect darwinism social, neprotejați de părinți, pradă tuturor pericolelor. Și, uite așa, în vreo 20 de ani a apărut o pătură consistentă de lumpeni (sărăcie interlopizată) care vor fi infinit mai greu de integrat. Banii nu mai sunt ceva primit contra muncă, sunt ceva care pică după ce exploatezi pe cineva apropiat: propriii copii la muncă cu ziua, descurajarea înscrierii la școală (școală înseamnă că pleacă din comunitate un corp bun de exploatat pentru familie), iluzii fabricate cu viață glam în industria sexuală și, mă rog, toate „aspirațiile” de tip rețea socială.
În ultimii 5 ani se produce ultimul mare salt dezastruos: traficul de droguri la nivel foarte mic, rural. Operațiunile sunt de amploare, iar asta arată că România nu mai e de ceva timp țară de tranzit (poate doar pentru droguri scumpe), ci e piață de desfacere.
Operațiunea „fabrica de vise”
O știre care a trec
