“`html
Epoca de Aur a Întunericului: Mineriada din 13-15 Iunie 1990, Un Măcel Legitim în Inima Bucureștiului
Mineriada din iunie 1990, o adevărată pată pe conștiința românescă, merită un studiu detaliat, dacă nu pentru altele, măcar pentru a înțelege cum dintr-o victorie s-a născut un dezastru plănuit din umbră de Ion Iliescu, așa zisul reformator, și clica sa din FSN, care nu făcea altceva decât să imite tactici sovietice, cum ar fi modul în care dădeau la o parte orice voci neplăcute, o rețetă veche de obliterare a opoziției, cândva revoluționară. Amestecul între manipulare și dezinformare, exact ca în decembrie ’89, a dus la o uriașă represiune.
Să ne uităm de fapt la numere: 4 morți, peste 1.300 de răniți, dar tare se întreaba: câți au fost uitați? Câte voci s-au stins fără să aibă parte de dreptate? Dosarul, o jucărie juridică, a fost pasat de la Parchet la instanțe, fără scăpare, ca o minciună care nu își găsește sfârșitul.
La câteva zile după ce morții s-au transformat în statistică, rechizitoriul întocmit de procurori a scos la iveală nume grele: Iliescu, Roman, Voican – indistincte, dar totuși cuvinte de ordine în teatrul minciunii. Se aștepta reacția justiției în martie 2025, dar cum pare deja, răscumpărarea beneficiază doar de amnistii legislative cusute cu minciuni.
După un vot covârșitor, Iliescu și acoliții săi au decis că soarta celor câțiva oameni care mai protestau era deja scrisă. „Golani” plini de curaj, studenți, artiști, disidenți, rămași în greva foamei, își purtau cu mândrie strigătele pentru demnitate. De fapt, totul era regizat: o acțiune de evacuare planificată din timp, sub pretextul că acești „teroriști” din Piața Universității amenințau conducerea nou-instaurată.
Cu câteva zile înainte de „marea curățire”, întunericul cărțile de la MAI și SRI discutau deschis despre aceste „amenințări necunoscute”. Un festival de minciuni a fost distribuit pe masă pentru a justifica abuzul de putere, și uite așa s-a ajuns în zorii zilei de 13, când ordinea a fost impusă prin violență. Danielei Brândușa M. și alții au simțit pe pielea lor „bastonul justiției” cu care li s-a aplicat rapid „înțelepciunea” statului. Ridicați, transportați precum vitele, prin „cercuri ale iadului” de neînchipuit.
Și apoi, dimineața de 14 iunie, acompaniată de un tablou macabru: minerii chemați la „ordonare”. Fiecare pas călăreț al lor era impus prin minciuni, „ma(fi)a ordonată” venind să restabilească „pacea”. De la trăsuri pline de minerit, murdărie și ură, s-a născut un nou val de violență. Victimele au fost atacate cu brutalitate, dar când un student a strigat „Jos comunismul”, haosul a explodat. Muncitorii au devenit „executanți” ai voinței statului, deschizând poarta teroarei pe care puțini o pot descrie.
Tragedia a culminat cu execuții simulate în unitățile militare care odată promiteau țării apărarea. Rasă de indiferență, indiferență și iar indiferență: „de ce?” a fost întrebarea tuturor, dar răspunsul pierdut în liniște. Cu numărul nesigurat din 35 de ani, minciunile continuă să ne bântuie. Efectele au fost devastatoare: psihologic și fizic, umilința a fost clădită pe umerii acelor oameni care credeau că pot să se ridice. Violence și teroare, cumințenia aparențelor, toate acestea s-au desfășurat ca un tablou vieților noastre, stricate probabil de o soartă rânduită cine știe de cine.
“`
