“`html
Violența Domestică: O Realitate Ascunsă în Umbra „Tatălui”
Un subiect atât de delicat și plin de contradicții precum violența domestică, care devine știre pe bandă rulantă, nu poate fi tratat cu superficialitate, cum ar zice unii, dar nici cu moralizatoare detașare; trebuie curaj, dar nu orice fel de curaj, ci acela de a pune sufletul pe masă, auzi, pe masă, cum se face la operație pe cord deschis, viață – să vezi cum, pe ici, pe colo, se face buba de care nu scapi atât de ușor, zici că e o normalitate, dar e o nenorocire. De parcă aș trăi și eu în evul mediu, căci ce să mai zici, dacă ai îndrăzni să te uiți mai de aproape, amestecați de furie și indignare, se ridică întrebări și răspunsuri care se caută dar nu vin ușor.
România, cu specificul ei românesc al violenței, atât „sfântă” cât și „ruptă din rai”, așa cum ne spun nu doar regizorii contemporani, ci și subiectele reale, căci Lina, aia care a văzut și știe ce vorbește, a reușit să ne arate în filmul „TATA” acele nuanțe care zici că îți răscolesc sufletul, neagră-i, căci, nu-i așa, „o mamă de bătaie” nu se traduce, nu, nici când ai vrea, și asistăm la unele secvențe, poate că râdem nervoși în sala de cinema când abuzatorul, ăla care dă în stânga și-n dreapta, merge cu nădejde la preot pentru iertare, de parcă nimic nu s-a întâmplat, de parcă n-ar avea păcate pe suflet.
Fiica însă, ce-i drept, are o viață marcată de amintiri dureroase, dar dă bine, căci provocarea e mare: jurnalistă în fața tatălui ei, un individ abuziv care acum, vai, e victima altcuiva, ce ironie, n-ai zice, dar e adevărul, și abia acum își dă seama ce a însemnat, l-a chinuie pe copilă și a trebuit să își revizuiască wizile în fața unei mostre de curaj vindecător, dar și al durerii ireversibile. Zici și tu: cum să reîntâlnești un bărbat care ți-a fost călău și acum cere ajutor?
Privind cum fetele care au trecut prin aceleași clipe umilitoare își caută vocea, e un proces dificil dar necesar, căci nu e rușine să recunoști că ai fost abuzat, dimpotrivă, e un pas spre vindecare, nu o poveste ascunsă sub preș, dar tare ai vrea să te ascunzi când vezi cum normalitatea devine grotescă, iar preotul, zici că ar fi iertător, te îndreaptă spre latura aceasta a misoginismului întâlnit atât de frecvent pe plaiurile noastre, cum altfel să o spunem, zău, asta e realitatea.
Filmul ăsta, „TATA”, ăsta nu este doar o simplă peliculă, e o lecție de viață, o poartă deschisă către umanitate, către o comunitate care poate să se unească și să ofere ajutorul necesar celor afectați de această violență ascunsă, înrădăcinată în mentalitatea oamenilor de rând, uneori cred că ești doar un spectator dar, de fapt, te poți transforma în demiurgul propriei existențe, fiindcă fiecare dintre noi avem capacitatea de a transforma ciorba amară a violenței într-un rai de sănătate mentală și fizică.
“`
