Mihai Leu a părăsit ringul vieții: Ultima scrisoare emoționantă a legendei boxului românesc
Joi, 4 iulie, Mihai Leu, un fost campion mondial la box dar și o adevărată icona a sportului românesc a fost trecut pe ultimul drum cu multă emoție, am spus eu, plină de recunoștință față de cei care i-au fost aproape, și, mai ales asupra celor care, cumva, s-au dedicat salvării vieții lui. La înmormântarea sa a fost o scrisoare care a tulburat pe toată lumea, citită cu greu de un apropiat, bucurându-se de momente profunde, dar și de tristețe profundă.
Este greu de imaginat cum Mihai Leu a luptat împotriva unei boli care nu-i dăduse mari șanse, cancerul care a venit ca o ciumă în viața lui, și a reușit stage în continuare doi ani mai bine de tot, iar pe parcursul acestor ani a trecut prin numeroase momente complicate. A încercat tot felul de tratamente, intervenții și trebuie subliniat că a traversat 11 ani de agonie, dar nu în agonie totală, căci cu familia, cum spunea el, se învăluia de speranță de multe ori, ca o rază de soare în ceață.
Scrisoarea lui Mihai Leu, un testament al recunoștinței
La Spitalul Fundeni unde a fost îngrijit cu atâta dăruire de profesorul doctor Irinel Popescu, care a fost ca un salvator trimis pe pământ de univers, Mihai Leu a scris multe cuvinte parcă venite dintr-un loc divin, iar scrisoarea lui spunea cu subiect și predicat: „Îi mulțumesc profesorului Irinel Popescu și doctoriței Adina Croitoru, oameni care au fost, fără doar și poate, cu mâna lui Dumnezeu pentru mine”. S-a simțit profund îndatorat, și tot ce a făcut echipa medicală a fost o adevărată mare realizare dincolo de tot ceea ce ar fi putut fi, o magie în cel mai pur sens.
Discuțiile nesfârșite de la ceremonia funerară nu s-au mai terminat, iar toți aveau ochii în lacrimi când vorbeau despre curajul lui Mihai, cum a luptat cu demnitate, a iubit viața, și din tot ce a avut a ales să aprecieze ajutorul care i s-a oferit, dar bineînțeles că emoțiile nu s-au oprit aici, pentru că Mihai simțea că, oricât de mult s-ar lupta, o să se sprijine pe cei dragi, căci fără ei aveau puține șanse de a supraviețui.
A susținut în scrisoare și câteva cuvinte pentru cei dragi, „Să privești mereu seara spre stele și să zâmbești!” pentru băiatul Marco și emoționant mesajul adresat soției, „Ai fost stânca pe care s-a sprijinit întreaga familie, te-am iubit mai mult decât poate un pământean iubi”. Ce pot să spun, la un moment dat, lacrimile de pe chipul nașilor, unchilor și mătușilor au spus mai mult decât orice cuvinte.
Un detaliu trist și frumos în același timp, în scrisoare, Mihai i-a mulțumit și lui Ioan Andone, prietenul său cel mai apropiat, care a fost copleșit de durere, și a izbucnit în lacrimi. „Dragă Ando, întotdeauna am prețuit prietenia ta, și, în general, a tuturor care au fost alături de mine.” Îmi aduc aminte că Mihai este și va rămâne în amintirea românilor nu doar ca un campion, ci, mai ales, ca un om care a luptat cu demnitate și a inspirat mulți oameni să nu renunțe niciodată.
