“`html
Păcăleala reciclarii: Deşeurile metalice sub asediu în Europa!
Ei bine, să o spunem pe aia dreaptă, deşeurile alea metalice, vorba aia, sunt o chestie esenţială, dar serios, pentru toată strategia asta buclucaşă a Uniunii Europene de a reduce emisiile de carbon în industria metalelor, adică cine ar fi crezut că reciclarea poate economisi, cu puţin noroc, până la 95% din energia folosită la fabricaţia de aluminiu, iar la oţel ajungi şi la 80%, recunoaştem că sună bine, dar în realitate, cine ştie cu adevărat? Comisia Europeană zice că e așa, scrie Agerpres, dar noi știm ce se spune, nu?
Şi aici intervine chestiunea ciudată, pentru că exporturile de deşeuri de aluminiu din UE au ajuns, cumva, la un record fabulos de 1,26 milioane de tone metrice anul trecut, practic o explozie de deşeuri care, oh, va, majoritatea ajung în Asia, dar cine va să îşi bată capul să afle de ce, nu-i așa? Cu aproximativ 50% mai mult decât acum cinci ani, adică cifra e wow, dar poate că e doar o capcana, cineva să ne ajute să înţelegem ce se întâmplă cu adevărat!
Apoi, când ne întoarcem spre industrie, aflăm că lucrurile nu sunt chiar roz; după ce Trump a pus taxe vamale de 50% la aluminiu, iar deşeuri au fost afectate de doar 15%, asta a provocat un mare haos, saitul te ajută mai puţin, iată cum, boom, importurile din SUA au crescut, iar exporturile au scăzut ca nişte baloane în apă. Deci, cine așteaptă să cumpere din Asia va cumpăra mai mult din Europa, dar cine să-şi bâjbâie mintea să înţeleagă aceste mişcări comerciale?
Paul Voss, directorul ăla general de la European Aluminium, a ieşit cu cojile de banane pentru a argumenta că firmele din Europa sunt destul de „copleşite”, cum s-ar spune în termeni eleganţi, de concurenţa asiatică care poate să pună pe masă nişte bani mai mulţi datorită subvenţiilor, costurilor mai mici cu muncitorii şi, desigur, standardelor de mediu care sunt mai… cum să le spunem, mai relaxate?
Şi să nu uităm, că European Aluminium împreună cu Eurofer s-au întâlnit cu câţiva tipați de la Comisia Europeană, ca să ceară o taxă pe export, înţelegi, o altă mişcare pe tabla de şah a politicii comerciale, iar comisia a început în iulie să monitorizeze exporturile, dar aşteptăm, dragi cititori, până pe 30 septembrie să vedem dacă vor lua măsuri sau dacă ne vor lăsa pe noi, ăştia de rând, să ne zbuciumăm în hăţişul metalelor.
Şi hai să n-o lungim prea tare, că firmele europene au cheltuit, să zicem, 700 de milioane de euro, pentru a-şi duce sporirea capacităţii de reciclare a furnalelor la un total de 12 milioane de tone, ceea ce sună bine, dar sunt oare suficienți banii ăștia? În plus, am aflat dintr-o sursă necunoscută că mai multe ţări din afară, în afară de blocul comunitar, au pus nişte restricţii pentru exportul de deşeuri metalice. Deci, cine mai ştie, 48 de state, inclusiv India şi China, impun aceste restricţii, dar ce vor să obţină cu asta?
Dar, hei, EuRIC, ăștia din industria de reciclare UE, spun că exportul deşeuri este cam rezultat al cererii interne super scăzute, iar capacitatea de a gestiona deşeurile mixte, cum ar fi cele care vin din distrugerea vehiculelor, este la pământ. Prin urmare, toată povestea asta cu reciclarea poate fi doar un vis iluzoriu, o minge de distragere care ne face să ne întrebăm, dar ce facem cu deşeurile noastre metalice?
“`
