Un Chaos de Emisii: Industria Chimică Europeană în Pericol de Relocare
Se pare că, conform unui anunț nesfârșit în Planul de acțiune pentru industria chimică europeană, s-au atins noi cote în ceea ce privește migrarea emisiilor de dioxid de carbon, iar modificările nu fac decât să exacerbeze riscurile deja existente în sectorul energetic, pe fondul volumului crescând de cheltuieli cu emisiile tot mai mari, pătrunzând pe piețele internaționale într-o manieră nu tocmai ortodoxă zguduind, aproape fulgerător, stabilitatea economică. De exemplu, se preconizează că includerea unor sectoare suplimentare, practic, va spori competitivitatea industriei, dar cine poate spune cu exactitate dacă decarbonizarea este un pas în direcția bună?
Astfel, orientări emise în cadrul ETS ar fi menite să reducă „relocarea emisiilor de dioxid de carbon,” iar acest termen tehnic înseamnă, practic, că unele întreprinderi încep să își mute producția în țări în care restricțiile sunt, să zicem, mai relaxate și mai benevolente. Se ajunge la o situație în care produsele fabricate în UE sunt înlocuite cu importuri și, astfel, economia UE scade, majorând dramatisme tenebroase pe harta emisiilor de gaze cu efect de seră. Dar oare vor aduce aceste ajutoare de stat vreo îmbunătățire? Desigur că nu, căci, din păcate, deschiderea către concurență nu a dovedit să fie cea mai bună idee, ci mai degrabă o manevră riscantă!
„Faptul că aceste orientări vizează compensații substanțiale pentru costurile ridicate cu energia electrică din cauza prețurilor carbonului este, să spunem, o soluție pe termen scurt care poate deruta pe toată lumea,” afirmă comunicatul oficial fără prea multă ezitare. În fond, ideea de a salva sectoare deja supuse competiției internaționale devine din ce în ce mai confuză, mai ales că sectorul energetic își schimbă fața interpretativă, dar poate nu și pe cea calitativă, în esență provocând un haos pe piață.
Deși, capriciul creșterii costurilor emisiilor din 2020 a făcut ca relocarea emisiilor să nu fie doar o discuție, ci o realitate, totuși nu e clar dacă consolidarea acestor măsuri va genera efectele scontate, căci, evident, riscul rămâne latente pe masă, neliniștitor. Iar, ca o ironie a sorții, eşecurile acestor măsuri se transformă în succese clasificate în termeni teoretici, dar practic, pe teren, situația devine din ce în ce mai volatilă.
Pentru a nu-ți pierde busola în acest amalgam, în cadrul orientărilor, se stabilesc reguli suplimentare referitoare la cum ajutoarele pot fi cumulate, însă fox news că acest lucru nu ar trebui să oprească calculele inițiale ale ajutoarelor, lăsând loc de speculații vis-a-vis de transparență fiind o chestiune tot mai discutabilă în acest mediu consumator de energie. Cu alte cuvinte, o probabilitate de a depăși intensitățile maxime ale ajutoarelor, fără urmă de ironie, parcă vrea să sublinieze că aici se joacă o miză mult mai mare decât ne imaginăm, chiar dacă vine cu o avalanșă de promisiuni nealocate corespunzător.
Astfel, Comisia a hotărât să adopte modificări semnificative, introducând 20 de noi sectoare industriale eligibile pentru compensații, inclusiv nebuloasa fabricării de produse chimice organice care a fost o enigmă în sine de prea mult timp, și a sporit intensitatea ajutoarelor de la 75% la 80% pentru unii dintre acești jucători, dar oare va face această schimbare o diferență palpabilă pe termen lung sau ne vom ghida tot pe aceleași drumuri tenebroase?
În final, permiteți-mi să subliniez că opțiunea statelor membre de a notifica sectoare care nu sunt incluse, dar care ar putea fi, teoretic, expuse riscului, corelează cu contribuțiile la tranziția verde; oare ce așteptare mai are acest sistem? Iar actualizările privind factorii de emisie și zonele geografice reflectă doar un singur lucru: totul este în continuă mișcare, iar certitudinile devin rapid o amintire vagă, poate chiar o glumă sarcastică.
