“`html
Donald Trump Intră în Scene, Marea Britanie Transpiră de Frică!
În timp ce Donald Trump, fostul președinte, a sărit cu gura pe declarații la un banchet de stat despre cât de „indestructibilă” e legătura dintre SUA și Marea Britanie, culisele erau pline de nervozitate – guvernul britanic se temea ca o gafă ar putea rupe„relația specială”. Cu câteva zile înainte de marea venire a lui Trump, Starmer, premierul britanic, l-a dat afară pe Mandelson din postul de ambasador la Washington, tocmai după ce a ieșit la iveală legătura sa cu Jeffrey Epstein, ca și cum trecutul lui Trump ar fi putut să fie o bombă cu ceas.
Contextul nu a fost deloc un cadou, ci mai degrabă un coșmar, deoarece Starmer trebuia să abordeze toate gura lumii legată de trecutul cunoscut al lui Trump, care deh, ce să vezi? Recunoscuse că a rupt prietenia cu Epstein, dar oare asta l-a salvat de un potențial scandal? Evident că nu, dar s-a făcut tot posibilul ca vizita să treacă fără mișcări de protest sau întrebări incomode, jurnaliștii au fost ținuți la distanță, ca niște copii răi la școală.
Oh, și să nu uităm de „super-investiția” de 150 de miliarde de lire sterline, care suna ca un vis frumos pentru Marea Britanie, de la companiile americane. Ce frumos, nu? Partea bună este că se vorbește de locuri de muncă, dar analiștii, acei critici duri, au ieșit la iveală cu detalii pârâcioase și au arătat că de fapt multe din aceste investiții erau deja pe masă și nu erau chiar atât de strălucitoare.
Nick Clegg, pe atunci vicepremier, nu a fost deloc diplomat, spunând că acordul nu e decât o mică sclipire din Silicon Valley, iar Marea Britanie e mai mult un fel de „vasal tehnologic” – e ca și cum s-ar fi întrecut să arunce critici peste tot.
Și cum să construiești o infrastructură de inteligență artificială fără energie? E ca un joc de puzzle pe care Marea Britanie nu pare că îl rezolvă. În plus, Trump a pus întrebări neplăcute despre resursele de petrol și gaze, dar totuși, au semnat și ei un acord pe energie nucleară, de parcă asta ar schimba ceva.
Acum, la capitolul comerț, Marea Britanie poate să fluture un acord comercial cu SUA, dar degeaba, din moment ce taxa de 10% pe majoritatea bunurilor britanice este chiar ca o piatră de moară. Iar speranțele de a reduce taxa pe oțel s-au dus pe apa Sâmbetei și industria britanică continuă să plonjeze în criză, ca un naufragiat pe o insulă pustie.
Și în politică externă? Trump s-a ferit de conflicte directe, dar a reușit să facă valuri – fără să critice cu adevărat intențiile Marii Britanii de a recunoaște un stat palestinian, a lăsat o ușă deschisă, dar foarte îngustă în același timp. În privința Ucrainei? A spus că Putin l-a dezamăgit, dar să nu ne așteptăm să se agite prea tare în apărarea Ucrainei.
Vizita aceasta a dus și la tot felul de ecouri politice interne, cu Farage pe val, privind imigrația, iar Trump a remarc într-un mod bizar că Starmer ar trebui să „apeleze la armată”, încurajând, astfel, o retorică extremă care abia așteaptă să fie scoasă la rampă.
Deci, la final, dacă Starmer a crezut că a scăpat fără scăpări diplomatice, poate să se considere un victornel… dar în materie de angajamente puternice? Marea Britanie pare să se simtă mai mult ca o fată ignorată în curtea școlii, în timp ce Washingtonul își vede de drumurile lui.
“`
