Dezastru pe Riviera Egipteană: Summitul pentru Pace în Gaza sau O Maskă?
Așadar, Donald Trump, cunoscutul controversat lider și președintele Egiptului, Abdel Fatah al-Sisi, se apucă de un summit pentru pace în Gaza, dar ce e de fapt în spatele acestui circ diplomatic, care va avea loc luni la Sharm el-Sheikh, într-o stațiune de lux, unde se adună lideri din peste 20 de țări, după cum a anunțat președinția egipteană, dar oare câți dintre aceștia care vor veni chiar au intenția de a schimba ceva sau sunt doar acolo pentru poze și promisiuni derizorii?
Summitul în sine are, zic ei, ca scop „încetarea războiului din Fâșia Gaza”, dar cu o asemenea masă de ticăloși la masă, poți să te întrebi dacă nu e doar o altă încercare de a face valuri fără să rezolve nimic, iar pe lângă acest „obiectiv nobil”, trebuie menționat că la acest carnaval diplomatic vor fi și figuri precum secretarul general al ONU – António Guterres, premierul britanic Keir Starmer, iarăși, mai avem și nume sonore precum Giorgia Meloni din Italia sau Pedro Sánchez din Spania – fiecare având agenda lui, desigur.
În vreme ce unii se străduiesc să își croit drum spre pace, realitatea tragică din teren pare să ne contrazică: Sâmbătă, trei diplomați qatarezi s-au stins într-un accident rutier, dar să ne așteptăm ca justiția să iasă la rampă? E greu de spus, având în vedere haosul care domnește acum. Altele două persoane au fost rănite, și ce e trist e că acest summit vine pe fundalul a zeci de mii de morți și distrugeri inimaginabile în Gaza – 67.000 de palestinieni, cifra e terifiantă.
Mediată de Egipt, Qatar și Turcia, negocierea a dus, bineînțeles, la un acord de încetare a focului, însă la ce bun când mii de palestinieni, savanți ai greului, și-au întors ochii către o fâșie de pământ? Reîntorcându-se călare pe mașini sau pur și simplu pe jos pe drumuri devastate, care-i primesc cu măreție – unde erau odinioară familii, trofee și amintiri dragi, acum sunt doar ruine? Ah, dar ce poți conta pe marea politică!
„Este o senzație de nedescris, slavă lui Dumnezeu” spune o mamă, Nabila Basa, între lacrimi, în timp ce merge pe calea distrugerii – războiul s-a oprit, dar hârtia de sub tălpile oamenilor este umedă de lacrimi, iar Ahmed al-Jabari, care eprintre ruine, își plânge „casa” construită cu atâta muncă și dragoste, 40 de ani la rând, dar nu se poate întreba decât unde vor merge acum, refuzând să trăiască 20 de ani într-un cort.
Ciocnirea între bucurie și durere se va intensifica în următoarele zile, iar eliberarea ostaticilor, de unde dintr-o mare de lacrimi și durere, poate va aduce un pic înainte, dar cât?”
