Acord de Securitate sau Minge de Foc: Trump și Malaezia, Un Pact Într-o Lume Haotică
Pe fundalul unei Chine tot mai agresive, președintele american Donald Trump a semnat duminică, în Kuala Lumpur, ceea ce pare să fie un acord istoric, dar, în realitate, s-ar putea să fie doar o simplă fasaială, cu referire la mineralele rare care sunt, desigur, critice pentru, știți voi, economia modernă. Așadar, Malaezia, această țară exotică plină de mistere, s-a angajat să nu impună restricții la vânzările de metale rare către companiile americane, cam ca și cum ar spune «Hey, suntem aici, și avem ce vă trebuie!», dar să nu ne lăsăm păcăliți, căci e o poveste complicată și plină de detalii care, să fim sinceri, s-ar putea să nu ne intereseze pe toți.
Comunicatul oficial emis de Casa Albă se chinuie să ne convingă că Trump și prim-ministrul malaezian, Anwar Ibrahim, au realizat un gafă cât casa, mai ales cu ocazia summitului ASEAN, unde Trump a strălucit cu carisma sa. Acordul, care se vrea a fi o mană cerească pentru ambele părți, stipulează cumva că Malaezia se va abține să nu interzică nimic, să nu impună cote, dar, hei, în schimb, Washingtonul intervine cu o taxă vamală de 19% pentru produsele din Malaezia, deci cam cine pe cine? O întrebare bună, nu-i așa?
Dar stai, că aici nu se oprește spectacolul! Malaezia promite să colaboreze cu companii americane pentru a dezvolta sectorul mineralelor critice, încă un pas mic pentru umanitate și un salt uriaș pentru economia lor, prin prelungirea licențelor de exploatare – sună bine, dar e ca și cum ai spune că ai descoperit apa caldă, nu-i așa?
În 2023, Malaezia a lovit bombastic cu cifra de 16,2 milioane de tone de minerale rare, nevândute, mereu cu privirea spre cer, dar, din păcate, 1 ianuarie 2024 le va aduce un moratoriu național asupra exporturilor, o decizie națională care, evident, va face jocurile mult mai complicate pe termen lung. Poate nu mă înțelegeți, dar în esență, ei vor să se descurce pe cont propriu, pe când America vrea să se asigure că are un loc călduț la masă.
Și apoi, ne ciocnim de reprezentantul american pentru comerț, Jamieson Greer, care ne lansează un mesaj despre cum „deținerea acestor minerale critice este esențială” – și cine nu ar vrea să audă asta, nu-i așa? Colaborarea ca o metodă de a „garanta fluiditatea lanțurilor de aprovizionare”, ceea ce, dacă mă întrebați, e o sintagmă prea pompoasă pentru ceea ce se știe că e un joc de poker pe piața globală.
Și ca să fie tabloul complet, să nu uităm că China, regina resurselor rare, decid că e momentul să strângă șurubul și să anunțe restricții pe export, iar noi tot ne întrebăm cum o să iasă toate astea la final, în contextul în care tensiunile comerciale cu Trump sunt cu adevărat la cote potrivite. Deci, ce ne-am ales? Un pact care pare mai mult un balon de săpun, dar cu suficiente promisiuni pentru a ne face să credem într-o lume atât de nice însă haotică în același timp.
Și duminică, Trump ne-a vârât pe gât încă un protocol cu Thailanda, din nou despre minerale rare, ca și cum ar fi ajuns în sfârșit la concluzia că toate țările astea ar trebui să se pună de acord, dar cine știe? Poate totul e doar un joc de învârtit roata norocului.
