Semnarea Tratatului de Pace de la Paris: România și Puterile Aliate în 1947
LEAD: La 10 februarie 1947, România a oficializat încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial prin semnarea Tratatului de pace cu Puterile Aliate și Asociate la Paris, un moment crucial în redefinirea relațiilor internaționale și a statutului țării pe scena globală. Această etapă istorică a fost precedată de negocieri intense și de un context geopolitic complex, care a influențat soarta națiunii române în anii postbelici.
Proiectele tratatelor de pace, ce urmau să reglementeze relațiile dintre state după încheierea conflictului mondial, au fost definitive la 12 iulie 1946, în cadrul conferinței miniștrilor de externe ai celor patru mari puteri: Georges Bidault din Franța, Ernest Bevin din Marea Britanie, James F. Byrnes din Statele Unite și Vyacheslav Molotov din Uniunea Sovietică. Aceste discuții au avut loc în contextul volumului „Politica externă a României în perioada 1944-1947” de Ion Enescu, publicat de Editura Științifică și Enciclopedică în București, 1979.
Textul Tratatului de pace cu România a fost avansat spre discuție în prima lectură între 20 și 22 iunie 1946, iar între 26 și 28 iunie 1946, clauzele economice incluse în document au fost supuse analizei. În România, a fost formată o Comisie din experți și diplomați, care a lucrat pe versiunea tratatului primită pe 19 iulie 1946 de la Ministerul Afacerilor Externe, sub conducerea lui Petru Groza, și a miniștrilor Gheorghe Gheorghiu Dej și Ion Gheorghe Maurer.
În paralel cu lucrările din țară, România a angajat discuții cu experți și reprezentanți ai Franței, Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, Poloniei, Noii Zeelande și Statelor Unite. Reprezentanțele diplomatice românești au purtat negocieri cu autoritățile politice și diplomatice ale statelor gazdă, în vederea finalizării textului tratatului care urma să fie supus dezbaterii finale la Conferința de Pace de la Paris.
Publicarea și Structura Tratatului de Pace
Pe 31 iulie 1946, proiectul Tratatului de pace cu România a fost publicat simultan la Londra, Paris, Moscova și Washington. În 3 august 1946, presa română a difuzat textul complet, constând din preambul și 38 de articole, organizate în opt părți și șase anexe. Preambulul nu conținea referiri la declarația de război a României împotriva Ungariei, iar participarea armatei române la războiul împotriva Germaniei naziste era menționată cu data de 12 septembrie 1944, deși operațiunile militare au început pe 24 august 1944.
România a fost al patrulea stat contributor la efortul de război împotriva Germaniei naziste, angajând resurse militare și economice, însă statutul de țară cobeligerantă nu a fost recunoscut. Frontierile naționale au fost stipulate în articolele 1 și 2 ale tratatului, referindu-se la cele existente la 1 ianuarie 1941, exceptând frontiera româno-ungară care a fost stabilită pe linia anterioară din 1 ianuarie 1938.
Negocieri și Ceremonia de Semnare
Un aspect controversat al tratatului a fost reprezentat de clauzele economice referitoare la reparațiile de război, care impuneau României o povară considerabilă în procesul de refacere după război. Despăgubirile erau stipulate în articolele 22 și 23, iar suma de 300 de milioane de dolari trebuia plătită în natură, începând cu 12 septembrie 1944.
Convocarea Conferinței de pace de la Paris a fost rezultatul negocierilor desfășurate la conferința miniștrilor de externe de la Moscova din decembrie 1945 și la conferința din Franța din aprilie-iulie 1946. La 8 august 1946, guvernul Franței a invitat România să participe la Conferința de pace, iar pe 9 august, Consiliul de Miniștri român a aprobat mandatul pentru dezbaterile de la Paris.
În ziua deschiderii conferinței, 10 august 1946, România, alături de alte state, a avut ocazia să își prezinte punctele de vedere. Delegatia României, condusă de Gheorghe Tătărescu, a sosit la Paris pe 11 august 1946, iar la 13 august, în fața conferinței, Tătărescu a prezentat declarația României, care a inclus cererile și amendamentele necesare.
Guvernul român a solicitat ameliorarea clauzelor economice, considerându-le injuste în raport cu eforturile depuse în război. De asemenea, a rezervat dreptul de a solicita despăgubiri față de Germania și Ungaria. Reacțiile din presa internațională au fost în general pozitive cu privire la declarația lui Tătărescu.
După 36 de ședințe, discuțiile în cadrul Comisiei Economice pentru Balcani s-au încheiat pe 30 septembrie 1946, iar la 14 octombrie 1946 au avut loc discuțiile finale pe marginea Tratatului de pace. Deciziile finale asupra articolelor de tratat au fost amânate pentru o reuniune a miniștrilor de externe din New York între 4 noiembrie și 12 decembrie 1946.
La 24 ianuarie 1947, Francois Boncour, reprezentantul politic al Franței la București, a transmis invitația de a participa la semnarea tratatului. Consiliul de Miniștri român a aprobat delegația pe 1 februarie 1947, iar ceremonia a avut loc pe 10 februarie 1947, în Palatul Ministerului Afacerilor Externe din Paris. Tratatul a fost ratificat de Parlamentul de la București pe 23 august 1947, intrând în vigoare la 15 septembrie 1947.
Acest tratat a marcat un moment definitoriu în istoria României, stabilind cadrul de relații internaționale și influențând direcțiile politice și economice ale țării în perioada postbelică, într-un context marcat de tensiuni geopolitice și de reconstrucție.
