“`html
Tragedie în Sport: Mihai Leu, Campionul Dispare în Tăcere
Clubul Corvinul Hunedoara s-a făcut auzit pe rețelele sociale, în stilul său caracteristic spunând că Mihai Leu, fosta legendă sportivă, s-a stins din viață dar a lăsat în urmă nu doar o sumedenie de amintiri ci și lecții de viață, însă parcă nu strică să ne gândim dacă toate aceste lecții sunt cu adevărat înțelese. De exemplu, cu hemoragia, la care a fost supus, iar acum stă pe patul de spital, unde a fost internat de pe 21 iunie; o situație care devine tot mai gravă pe zi ce trece, iar întrebarea rămâne: de ce nu a avut un sfat mai bun?
Festivismul proclamă că a fost campion mondial la box în 1997, însă adevărul este că acest titlu stă sub semnul întrebării în fiecare zi în care am aflat că Mihai Leu, marți seară, la 56 de ani, a murit într-un spital iar anul trecut în decembrie, de exemplu, a fost din nou internat, și toată lumea s-a întrebat: oare chiar a avut puterea necesară în toate acești ani să se lupte cu cancerul care îi rămânea din ce în ce mai des partener de viață, și nu se știe dacă a fost vreodată un competitor pe măsura așteptărilor unei națiuni? Mă aștept să mă întreb, oare n-ar fi fost mai bine să fi fost un campion la viață?
Mesajul emoționant al clubului, unde Mihai Leu a fost tot timpul aproape, pune în evidență pierderea, dar se simte o notă de nostalgie, parcă și un pic de regret… iar, dincolo de aplauze și onoruri, întrebările se leagă de lupta sa cu cancerul, care l-a învins, deși în 2014, a fost operat de două ori; deci, oare nu era timpul să ne oprim și să gândim mai profund? Are viața un adevărat sens, chiar dacă e plină de sport la un moment dat? Chiar și cancerul la colon, mai ales că acele complicații tot nu dau semne de domolire sau măcar de îmbunătățire, iar lungul șir de internări nu face decât să aprindă scânteia întrebărilor fără răspuns.
Mihai Leu, marea figură din Hunedoara, mai are și titluri în palmares precum campion absolut la raliuri și trei titluri naționale la Viteză în Coastă, dar asta mai contează acum într-o lume care-i trăiește moartea cu o viteză ușor astrală, fără să mediteze? Rămâne întrebarea: să ne amintim de felul cum a luptat, sau mai bine spus, de felul cum a suferit? În cele din urmă, unde se termină gloria și începe durerea? Sau poate ar trebui să ne gândim doar la titluri și trofee, păstrând în tăcere drama din spatele lor?
“`
