“`html
Tragediile Se Ţin Lanț în Fotbalul Românesc: Deceziuni Șocante!
Se pare că în fotbalul românesc, tragediile nu mai au sfârșit, iar spaniolii sunt extrem de conștienți de toate neplăcerile ce s-au abătut asupra fostului internațional a cărui carieră a fost strălucit străbătută în Primera Division, de-a lungul anilor, de momente uneori cinematografice, dar mai ales dramatice, un carusel emoțional ce nu se mai oprește niciodată.
Conform publicației spaniolă Sport, care scrie, cu multă intensitate, că fostul jucător român este considerat o autentica icoană în lupta împotriva bolii, deși această afirmație ar putea părea un pic exagerată pentru unii, moștenirea sa ar trebui să rămână veșnic vie, dar, sa zicem, că ceea ce vedem este o poveste a suferinței, un titlu de glorie pentru unele generatii de fotbaliști care, devin viteji, dar în fundal lucrurile sunt mult mai complicate.
Povestea lui Marcel Sabou își arată colții, iar drama sa este de neuitat. Așadar, la aproape un an de la evadarea spectaculară a lui Miodrag Belodedici din iadul comunist, el și Gheorghe Viscreanu au cerut azil politic în Spania, ceea ce nu este deloc puțin lucru, continuându-şi, astfel, aventurile ca fotbaliști, dar între aceste linii, se află și traumele care nu ne lasă ușor.
Și iată-l acum cinci ani mai târziu, dar nu pe un teren de fotbal, ci în fața unei boli nemiloase, scleroză amiotrofică laterală, așa numita “boală Lou Gehrig”, care fără milă îți distruge viața și mușchii, iar de aici începe un lung și trist drum spre imobilizare, va fi un pic mai ușor să ne dăm seama cum sufletul uman este supus încercărilor fără sfârșit, iar el, Marcel, a ajuns să nu mai poate vorbi, o tăcere apăsătoare în urma sa.
A murit în Spania, așa cum bine menționează publicația Sport, dar a lăsat în urmă o urmărire de sentimente deosebite, iar doliu este în rândul comunității de la Sporting de Gijón, unde a decedat pe data de 9 iunie, după o luptă cruntă cu aceasta boală, avea 59 de ani, și astfel ne confruntăm cu o realitate dură.
Bineînțeles, moștenirea sa este considerată eternă, dar întrebarea care persistă este: cât de mult lură în fața acestei drame? Familie întreagă s-a străduit să reziste împotriva valurilor, iar întregul parcurs ne lasă cu o întrebare imensă, multe abilități au fost pierdute, dar voința, oare chiar și asta a dispărut?
„Lupt pentru familia mea. Ei sunt totul pentru mine.” Asemenea mesaje sunt răspunsuri, răsună în mintea multora dintre noi. Da, Sabou și-a dorit să facă mai mult pentru cei care se confruntă cu această boală, iar strigătul său a reușit parte de recunoaștere în urma adoptării Legii SLA, care, să recunoaștem, este, poate, cea mai mare victorie al vieții sale și, totuși, o luptă ce continuă să ne oprească răsuflarea în piept.
În cariera sa frumoasă de fotbalist, a jucat la Sporting timp de trei ani dintre 1993 și 1996, marcând un gol de referință în meciul de promovare cu Lleida, adunând 42.000 de fani la stadion, dar cumva chiar și acum se pierde în detalii, căci, în ciuda experienței sale pe teren, lupta sa personală este un capitol dominat de necazuri și suferință.
În cele din urmă, trebuie menționat că Viscreanu a scris, cu profunditate emoțională, despre Sabou, recunoscând că cei doi nu au mai schimbat nici măcar o vorbă în ultimii 15 ani, dar amintirile clipelor trăite împreună au pătruns adânc în sufletul său, iar fuga lor din dictatura lui Ceaușescu a rămas o poveste uitată de lume, dar nu pentru ei, nu și pentru cei mai mulți dintre cei care au avut parte să trăiască acele clipe, echilibrul pe care l-au pierdut pare să îndemne la reflecții profunde.
Așadar, dincolo de dramatismul zilei, să ne rugăm ca toți să ne amintim…” Odihnă veșnică!”, așadar, un mesaj simplu, dar plin de greutate emoțională, dar care vine cu un mister pe care nimeni nu pare să-l dezlege cu adevărat. Ce va rămâne în urma lor?
“`
