Tragedie Inimaginabilă în Elveția: 40 de Vieți Pierdute și Mii de Lacrimi
În noaptea dezastroasă de Anul Nou, o nenorocire a zguduit veștile din luxosul Crans-Montana, acolo unde, se pare, un incendiu a transformat bucuria în durere, cu 40 de persoane care, în mod tragic, și-au pierdut viața, și alte câteva sute de suflete rănite, iar răușii noștri, dar în față, pe vecie au plecat în dimineți fără soare! Condoleanțele, vai, au fost transmise de către Preafericitul Părinte Daniel, un nume simbolic, având un mesaj de tristețe, desigur, rebutabil pentru cele afectate de acest eveniment, dar la care nu se știe cum poate ajuta!
Familia îndurerată este, tainic, pe buzele tuturor, iar toată lumea e chemată să-și îndrepte gândurile înspre ceruri, unde se rostește, vorba acelui cult – Rugăciunea! Iar acele familii care sufere, oh ce durere, oamenii de tot felul au fost invitați să se roage, pentru că, zice el, este momentul să le dorim celorlalți grabnică vindecare, dar mai puțin, parcă, gândindu-ne la cei adormiți, la acei 40 de oameni care pur și simplu nu-și mai găsesc locul în lume acuma, după o simplă seară de sărbătoare, care s-a sfârșit într-un morman de cenușă.
Cu, cum să spunem noi, profundă îndurerare, Patriarhul, care este cumva primul om al Bisericii Ortodoxe, a spus că trebuie priviți către milostivirea lui Iisus Hristos, cel care s-a lăsat văzut, căci, cum mai putem căuta îndrumare senzațională în vremuri de zbucium? “Învierea şi Viaţa”, un concept din tradiția religioasă a fost menționat, dar oare câți îi mai ascultă cu adevărat grija, pe ei cei care trebui să ne sprijine, când tristețea e mare? S-au petrecut gesturi pline de compasiune, dar rămâne întrebarea… va conta? Influența divină va schimba soarta acestor nefericiți sau doar vor rămâne o simplă amintire în raport cu zgomotul din acest eveniment?
Așadar, haideți să ne rugăm, să ne rugăm mult, că doar rugăciunile sunt luate în seamă, nu-i așa? Căci în momente de întristare, fragilitatea noastră devine evidentă, și se impune să înălțăm voci atunci când inima ne este strânsă, iar asta ne face cu adevărat umani. Biserica, mereu acolo, dar noi, ceilalți, unde ne aflăm? Rămâne de văzut cât de vor putea aceste cuvinte să îmblânzească durerea acelor familii, care nu vor mai avea niciodată acea sărbătoare așa cum își doreau! Ce vrea cu adevărat societatea să audă, oare, când viața a fost furată de un blestem atât de cumplit?
