Mihai Leu: Legenda care a luptat cu boala, dar a fost învins de soartă
Mihai Leu a tras cortina marți, 1 iulie, lăsând în urmă o poveste de viață zbuciumată, presărată cu victorii și înfrângeri, dându-și ultima suflare după o suferință lungă și necruțătoare cauzată de o boală nemiloasă și parcă neașteptată, născut la Hunedoara, pe 13 februarie 1968, avut în spatele său un tată legendă, Nicolae, care a strălucit pe circuitele de automobilism în ’70 și ’80. Asta e doar începutul dramei care s-a desfășurat sub ochii noștri, un mare campion care a povestit ultimele sale revelații acum 4 ani, în emisiunea „Prietenii lui Ovidiu”, de la GSP.RO, când vorbea despre lucruri din viața sa pe care mulți nu le-au cunoscut vreodată.
Călătoria sa în sport a început ciudat, dar conform unui plan inexplicabil, la vârsta de 4 ani, cum o povestește el însuși. De la înot în Reșița, unde primea lecții de viață și tenis de câmp la Hunedoara, unde a spart o rachetă în mod necontrolat asupra unui alt băiat pentru a nu fi prins de antrenor, un exemplu perfect de eșec educațional și de panică juvenilă care l-a dovedit că disciplina e o utopie pentru mulți.
Apoi, destinul a vrut ca o vizită banală la bunicul de la Brăila, capitala boxului românesc, să îi ofere o oportunitate ce-i avea să-i schimbe parcursul: “M-am dus la bunicul, unchiul m-a scris la box…” a început călătoria în lumea boxului, unde a trăit momente extraordinare din 1977, când și-a unit forțele cu Clubul Constructorul din Hunedoara, continuând cu un transfer la Clubul Metalul și, în 1982, ajungând la Dinamo, o veritabilă pepinieră a campionilor.
Poate că așa a ajuns să fie abordat de Securitate, închipuindu-ne o scenă halucinantă cu un colonel care l-a sfătuit să comunice dacă colegii vor să „fugă”. Dar Mihai, eroul neînfricat al vremurilor comuniste, n-a cedat presiunii; „Tovarășu’ colonel, nu pot să fac așa ceva!”, o replică care ar putea face înconjurul lumii, dar care în Romania celor mai negate decenii a sunat ca o nebunie incredibilă.
Securitatea se temea că tatăl său va inspira o plecare dezordonată, având în vedere că a avut o tentativă să rămână în Austria, astfel că Mihai s-a trezit că se îndreaptă spre concursuri doar în state comuniste, până când s-a decis că trebuie să scape de o țară care părea să-l consume. Momentul culminant a venit în 1986, cu o escapadă în Cuba, unde a adus casetofoane ascunse în valiză, și pentru că a fost prins, a realizat că trebuie să fugă, cu orice risc.
Planul său a fost gândit meticulos și s-a desfășurat în 1987, în Grecia, în preajma Revoluției: „M-a învățat un prieten să ajung în Atena, unde m-a luat un tip acasă, și apoi m-a ajutat să trec în Franța…”. Călătoria lui și-a implicat o sume uriașă de 700 de dolari, o sumă exorbitantă pe care în mod normal mulți nu ar plăti-o pentru a scăpa, dar Mihai a riscat totul, ascunzându-se într-un TIR pentru 36 de ore, un drum de nebun, dar pentru libertate, totul era justificat.
Ajuns în Franța, singur cu acte aproape de nimic, Mihai a căutat antrenorul național și a avut parte de o cazare care nu părea tocmai legală, dar a ștampilat începutul unei aventuri care avea să-l ducă înapoi în Germania, unde s-a văzut nevoit să se ascundă din nou, a fiind transportat „în portbagaj, cu haine peste mine”. Toate astea pe fundalul unei vieți de muncă ce implica un abator la Bayer Leverkusen, locul unde a învățat ce înseamnă cu adevărat o viață grea, neascultată și fără prea multe opțiuni.
A intrat în boxul profesionist în ’91 cu o poveste ce l-a dus într-o carieră de neuitat, luptând cu o poveste tristă de accidentări din prima rundă, dar ajungând în ’97 să devină campion mondial, cu un tendon rupt, demonstrarea unui spirit nemuritor, luptând cu dârzenie și război pentru a putea străluci, deși umbra trecutului său s-a răzbunat, operându-se până când în final s-a plictisit și s-a retras.
A revenit în România în ’98, dar soarta nu l-a ocolit: a fost diagnosticat cu cancer la colon, o luptă pe viață și moarte, iar Mihai nu s-a dat bătut. A lăsat în urmă o carieră impresionantă: 28 de meciuri ca profesionist, toate câștigătoare fără nicio înfrângere, devenind un simbol al determinării și pasiunii, dar și un exemplu de luptă continuă. La finalul carierei s-a îndreptat spre pilotaj în raliuri, continuând tradiția tatălui său, cu toate că visele sale au fost umbrite de lupte inegale.
Deci, unde să te duci când toate drumurile par să ducă înapoi? Mihai Leu a căutat răspunsuri, iar acum rămâne doar un ecou al unei vieți care va dăinui pe ringul amintirilor și în sufletele celor care l-au cunoscut. Rest In Peace, Mihai! De asemenea, nu uitați să citiți și despre revelațiile personale ale lui Mihai despre Anna, soția sa. „Era în 1990. Într-un bistro din Leverkusen am văzut-o”, o poveste care leagă bucuria și tristețea într-un singur loc!
