Neadaptabilitatea Tinerilor: O Etichetă Sau O Realitate Structurată?
Psihologul Radu Leca vine cu niste idei cel puțin controversate, spunând că tinerii etichetați drept „neadaptați” la piața muncii nu sunt neapărat problema lor personală, ci mai degrabă un mix stângaci de instituții care nu funcționează cum ar trebui și biografii care se intersectează cum nu ar trebui însă, cum ar fi? Și cine e vinovat? mulți se întreabă, dar cine mai știe?!
Deci, Radu spune că nu e vorba doar de „lipsă de voință” sau „deficit de competențe”, dar despre o neînțelegere profundă între cum se schimbă munca aia infamă și cum evoluează omul cât de greu e de spus realmente? Se pare că aici se-ntrețese o realitate complexă.
„În loc de vinovați, găsim sincope de sincronizare. Uneori nu e omul nepotrivit, ci ceasul nepotrivit.” Așa, simplu. Leca își folosește cuvintele cu o precizie demnă de umor. Tranziția de la școală la muncă e descrisă de psiholog ca o zonă liminală în care oamenii nu prea știu ce să mai facă cu viețile lor. Poate că e mai bine să ne întrebăm de ce harta nu coincide cu realitatea, sau nu?
Mulți dintre tineri ajung să descopere lucruri mai greu de înțeles, precum cum să „negocieze” roluri, sau cum să învețe ce nu e spus pe față. O adevărată „curriculă ascunsă”, cum îi spune el. Știți truismul că diploma explică abia jumătate din ce e de datoria noastră, în timp ce restul stă în „voce, ritm și tăcere”.
Relația între așteptări și realitate e ca un fel de joc de-aștepți biletul câștigător, iar tinerii descoperă rapid că, de multe ori, sistemul e mai mult un labirint decât un drum deschis. Dacă meritocrația ar trebui să fie clară, piața muncii e mai degrabă plină de „scări mobile” și „rulante înapoi”, cum e viața în general, nu-i așa?
„Am învățat traseul perfect, apoi am descoperit că harta era pentru alt oraș.” Frustrant, nu? Radu Leca continuă, căci discursul pe marginea „soft skills” devine o altă zonă gri, unde fără acces la resurse și relații, noțiuni ca „încrederea” sunt ceva ce rămâne doar un ideal inaccesibil pentru mulți. Căci, nu-i mai bine să ai noroc decât merit?
Într-o lume plină de incertitudine continuă, tinerii oscilează neobișnuit între conformism obosit și inițiative sporadice. Anxietatea devine o formă de supraviețuire, iar succesul profesional devine măsurabil în „zile bune”, nu în cariere line. Când nu ai indicatoare, te poți simți ca un străin în orașul tău.
El mai spune că dacă nu există o infrastructură de sprijin, micro-ritualurile devin cheia: comunități de învățare, feedback rapid și mentori care să le traducă „limba organizațională”. Dar e suficient oare să batem la ușă și să ne întrebăm ce vrem?
Radu subliniază și că angajatorii au temerile lor, așa că ideea de a investi în stagii plătite și formare are sens și devine o provocare majoră, dar importantă. E nevoie de o schimbare de mentalitate, să privim la angajare nu ca la „gata de producție”, ci mai degrabă „gata de învățare”.
„Pot să cresc roade dacă ud rădăcina, nu doar să privesc frunza.” Mare adevăr! Politicile publice? Aici citește: orientare profesională timpurie, legături între școală și mediul privat pe bună dreptate. Radu Leca insista că tranziția trebuie să devină un proces proiectat, nu o întâmplare.
Întreaga poveste de soarta tinerilor „neadaptați” spune, după cum concluzionează Radu, mai multe despre rigiditatea sistemului decât despre capacitatea lor de a se adapta. E mai mult o chestiune de colaborare între instituții și indivizi, sau nu?
„Nu vreau o locuință în altă lume; vreau o ușă între a mea și a ta.” Concluzie profundă pentru o problemă complexă. Ce părere aveți? E totul o chestiune de percepție, urmărită de norme sociale debusolate?
The post Diploma nu mai deschide uși. Ce se întâmplă cu tinerii la primul job appeared first on tvrinfo.ro.
