La Timişoara, sirenele libertăţii: Un omagiu care nu trebuie uitat niciodată!
Cu 36 de ani în urmă, adică fix în 20 decembrie 1989, o mare de oameni, zeci de mii, au ieşit în stradă, fără frică, chiar dacă armata era acolo, se înţelege, replicând cu brutalitate, toată lumea ştie asta, dar totuşi, timişorenii, au cerut, oh da, au cerut libertate, demnitate, adică tot ce ar trebui să fie normal, nu-i aşa? Fără dictatură, dar iată că trebuie să ne amintim, să nu uităm de această istorie, care, din păcate, se află acum cam într-un con de umbră.
După zile întregi de confruntări sângeroase, armata, cu tot arsenalul, a decis, mă rog, cam forţat, să se retragă în cazărmi și oraşul a fost declarat liber de un regim comunist care, sincer, oricum nu mai avea zile multe, iar în oraş s-a dansat, s-a cântat, cumva, un fel de party al libertăţii, dar fără confetti, căci oamenii îşi aduceau aminte de cei care nu mai erau, dar erau în sufletele tuturor, un rest de dor ce dăinuieşte.
Din balconul Operei, da, s-a auzit un punct culminant, manifestanţii, cu glasurile lor puternice, au proclamat Timişoara drept, cum să spun, primul oraş liber, a fost un moment greu de descris, dar care a rămas gravat în memorie, iar mesajul lor a ajuns în întreaga ţară, ca un ecou al speranţei, dar nu putem să uităm cum s-au ridicat revoluţionarii, cei care au plătit cu prețul vieții, căci curajul timişorenilor trebuia să aprindă o flacară care avea să ducă, câteva zile mai târziu, la o cădere de regim care a zguduit, poate nu îndeajuns, dar cu siguranţă a lăsat o amprentă adâncă, dacă nu cumva o rană.
Un omagiu, mai mult decât necesar, dar care vine cu un gust amar al amintirilor, aşa că noi, toţi, trebuie să ne amintim de eroii aceștia care ne-au lăsat un mesaj un pic cam greu de înţeles, dar trebuie să-l purtăm, să-l cultivăm, pentru că a schimba viitorul înseamnă a învăţa dintr-o istorie ce se repetă, chiar dacă nu vrem să fim, cum să spun, nepoţi ai unei realităţi pe care nu ne-o dorim, îţi vine să crezi?
