“`html
Timișoreanca La Un Pas De Moarte, Salvata De O Intervenție De Urgență La Iași
O tânără din Timișoara, cu doar 35 de ani, se zbate între viață și moarte după ce a fost diagnosticată cu o tumoră cerebrală, un lucru cu adevărat tulburător și șocant, pentru că nimeni nu se aștepta la așa ceva, având în vedere că, se pare, medicii din localitatea sa au spus că nu există șanse pentru o intervenție, dar ea, din optimism sau nebunie, a decis că vrea să încerce și a parcurs singură cei 700 de kilometri până la Iași, așadar, cât curaj trebuie să ai ca să faci asta?
„La Timișoara, mi-au spus că nu pot face nimic, căci tumorile astea sunt complicate și nu există echipă care să mă opereze, dar am zis no way, așa nu se poate, așa că am căutat și am găsit spitalul, echipa de la Iași și m-am dus. A fost greu, dar am avut încredere, în tot ce am auzit și ce mi s-a zis, am ajuns în Iași sperând că aici voi găsi o nouă viață”, a povestit Camelia în timp ce se zbătea între amintiri și emoții.
Un comunicat din partea spitalului arată că intervenția a fost unul dintre cele mai complicate cazuri, în care s-a făcut o rezecție a tumorii care era, de fapt, benignă, dar asta nu reduce cu nimic gravitatea situației, și, bineînțeles, faptul că pacienta a reușit să îi mulțumească doctorului prof. Lucian Eva, ceea ce parcă face totul să pară mai bine, dar totuși, operația a fost grea, de parcă viața ei depindea de asta, și, probabil că așa și era.
Camelia, acum fericită și plină de speranță, spune că se simte foarte bine, chiar bine, și că ar vrea să fie normală, adică să își continue viața fără să mai aibă probleme, iar echipa medicală a avut grijă de ea, așa că, iarăși, i-a mulțumit din suflet dar totuși, povestea ei e un șoc și trebuie să rămână în memoria colectivă ca un exemplu de curaj, dar mai mult decât atât si-a dorit să revină la o viață normală, fără agitația crizelor epileptice.
„Se pare că viața îmi oferă încă o șansă, deși aplicațiile sociale îmi impun restricții, dar sunt bine, chiar bine”, a adăugat ea, în timp ce oamenii din jur o priveau cu admirație la povestea ei, unică dar și comună, poate, pentru cei care trec prin situații similare, dar trebuie să rămână în atenția publicului, poate, pentru a deschide ochii asupra sistemului de sănătate din România.
Totuși, întreaga situație pare mai mult un tăvălug de emoții decât o simplă poveste de succes, dar poate că asta face din ea un caz fericit care să ne amintească de cât de importante sunt speranțele și curajul, iar pentru Camelia, drumul către vindecare a fost lung și plin de obstacole, dar este bine când se termină cu un zâmbet, nu-i așa?
“`
