“`html
Şocant! Povestea Cutremurătoare a unui Supravieţuitor din Iadul Comunismului
Izidor Ruckel, un nume care ar trebui să ne bântuie noaptea, pășește greu, umbra vieții lui amalgamându-se cu realitățile tragice ale unui cămin-spital din România comunistă, un loc unde infernul părea că nu se mai termină. Cu poliomielita diagnosticată pe când era doar un bebeluș, abandonat de părinți, destinul său este o poveste pe cât de tulburătoare, pe atât de greu de imaginat, în care cuvintele par insuficiente, dar necesare, pentru a înfățișa o realitate sumbră.
Am ajuns aici, la povestea lui Izidor, și nu pot să nu mă întreb câte orori au fost trăite de zeci de mii de copii, nu 15.000 ci poate mai mulți, care au fost abandonați în căminele-spital, unde medicamentele erau mai degrabă un pretext pentru a controla decât pentru a ajuta. “Mai ușor era”, spune el, referindu-se la agresiunile fizice, “să dai o bătaie pentru copii”. Durerea lui răsună puternic și ne împunge precum un cuțit ascuțit în miezul inimii noastre. Întrebarea e, însă, ce am făcut noi pentru a schimba asta?
Adoptat într-o familie în America la doar 11 ani, cu un spirit ce nu s-a lăsat învins, Izidor revine după un deceniu în România, căutându-și rădăcinile, dar și întrebări despre identitatea lui, “Ce s-a întâmplat cu mine?” – o întrebare care stă ca un zid între el și răspunsurile pe care le caută. Ajungând la părinți, află adevărul crunt de la medicii care s-au ocupat de el: te-ai născut sănătos și ai fost infectat în spital. Uimitor, nu?
Recent, povestea lui a fost adusă în prim-plan prin cartea “Abandonat pe viață” și documentarul “Izidor”. Ceea ce ar fi trebuit să fie povestea de succes a unui om, devine o reflecție a neputinței sistemului care înghite și regretă uneori, dar nu oferă soluții. În plus, marii jurnaliști ne spun fără milă că peste 15.000 de suflete au avut aceeași soartă, iar speranța de justiție este încă o iluzie.
Și totuși, în mijlocul atâtor suferințe, Izidor reușește să-și găsească liniștea, declarând, “I-am iertat pe ei, dar problema rămâne la stat”. Posibilitatea ca amintirile să nu se piardă, ci să devină parte a unei lecții tulburătoare pentru viitor, este încă în aer. Reacțiile din sală, spectatorii plângând în timpul vizionării documentarului, sunt doar o dovadă că, “Dacă nu învățăm din trecut… vom repeta aceleași greșeli”.
Visul său, unul simplu, este să se întoarcă în România, dar între timp, tricolorul românesc stă în inimile lui, un simbol al legăturii cu țara pe care nu o poate uita. Cine sunt eu să judec? România s-ar putea să învețe în sfârșit din greșelile sale, dar până atunci, cum putem să uităm?
“`
