“`html
Un Cataclism Amnezic: Supraviețuitorii Coreeni ai Bombei de la Hiroshima
Povestea lui Lee Jung-soon, o femeie de 88 de ani care, în acea dimineață fatidică din 6 august 1945, se îndrepta spre școala primară, este doar începutul unei tragi-comedii ai căror protagoniști sunt supraviețuitorii unei tragedii uitate de lume. „Tatăl meu m-a luat de mână și a zis: evacuare! Străzile, pline de morți și eu, doar plângând. Plângând”, își amintește ea, o amintire care o bântuie de 80 de ani, fără scăpare.
Corpul ei, amintindu-i de acele momente de groază, răsună cu povești despre „morți cu ochii vizibili” și o explozie colosală, 15.000 de tone de TNT, răsturnând un oraș plin de viață, Hiroșima, cu 420.000 de oameni. Tot ce a rămas a fost un peisaj grotesc, o mărturie a neomeniei. Aproximativ 70.000 de suflete au fost silite să piară instantaneu, alte câteva zeci de mii luptându-se cu bolile după, ca și când soarta însăși ar fi avut o intenție malefică.
Dar cifrele nu spun toată povestea – din cele 140.000 de coreeni care trăiau în Hiroshima atunci, 20% au fost victime ale acestui atac terifiant. Coreea, o victimă a colonizării japoneze, a pierdut nu doar fizic oameni, ci și demnitate. Mulți dintre ei fuseseră aduși cu forța. Romania nu e singura cu asemenea povești de durere.
„Nimeni nu-și asumă responsabilitatea!”, strigă Sham Jin-tae, un alt supraviețuitor, care trăiește în Hapcheon – un loc pe care mulți l-au denumit „Hiroshima Coreeană”. Lee, cu boli cumplite păstrându-i amintirile în viață, își nevoie de sprijinul fiului ei care, în aceeași poveste dramatică, suferă de insuficiență renală. „De ce n-ar recunoaște nimeni suferința noastră?”, întreabă Ho-chang, o întrebare care plutește în aer precum fumul exploziei de acum opt decenii.
Această dublă tragedie, trăită de coreeni, îi plasează în jurul unui cerc vicios de neputință și ignoranță. Muncitorii coreeni, expuși radiațiilor, și lipsiți de compasiune, au strâns trupurile victimelor. Pe atunci, coreenii erau cetățeni de rangul secund, într-o țară aflată în război. Cei rămași au fost stigmatizați la întoarcerea acasă, devenind paria ai propriei lor comunități.
Stigmatizarea a fost o umbră constantă – dispreț, teama, durerea de a fi văzut ca un simbol al nefericirii. „Supraviețuirea mai importantă era decât mândria”, zice Lee, aducându-ne aminte de umanitatea în fața dezastrelor care ne definesc existenta. Nu este doar o problemă de sanătate care urmează victimizând familia cu generatii de durere, ci o luptă cu indiferența oficialităților care au ignorat coreenii afectati: „Ce ne facem?”, se întreabă Han Jeong-sun.
Părea că timpul a trecut atât de repede – oficialii au vizitat Hapcheon abia în 2023, dar nu fără a aduce discuții nervoase despre o “pace” care nu are în spate scuze sau recunoașcare. „Memoria contează, nu banii”, zice un alt supraviețuitor, aducând aminte că uitarea va desființa complet poveștile celor pierduți. “Dacă uităm, se va repeta”, avertizează el, având dreptate în tăcerea care urmează, fiindcă nimeni nu mai vrea să audă.
“`
