Sunt lucruri care nu se schimbă niciodată!

Recent, am trăit o experiență care mi-a adus aminte de episoade amare din copilăria mea. Am realizat că, deși multe se schimbă de-a lungul timpului, unele lucruri rămân constante, indiferent de anotimp sau de anii care trec.

O singură dată am povestit mamei despre ceea ce mi s-a întâmplat, dar mult prea târziu. În clasa a patra și a cincea, mergeam cu metroul șapte stații de acasă până la cor. Adesea găseam loc pe scaun și mă așezam cuminte, gata să mă ridic dacă vedeam un bătrân sau o gravidă. Eram mereu îmbrăcată ca un copil, de multe ori în pantaloni, iar când purtam o rochie sau o fustă, nu era niciodată scurtă. Cine mă privea, vedea clar că sunt un copil. Dar pentru alții, eram altceva.

Din această cauză, se opreau lângă mine, dând impresia că nu au loc în metrou. Se mișcau agitați în jurul meu, se prefăceau că frânele bruște îi dezechilibrează și mă atingeau pe umeri, aruncându-mi priviri de-a dreptul oribile. Eu tăceam, cu inima mică și mâinile încleștate pe geantă, sperând că cineva din jurul meu va interveni. Nimeni, niciodată, nu a spus nimic.

Povestea se repetă

Toate amintirile mi-au năvălit recent în minte, ca un vulcan cu lavă rece. Mă întorceam de la serviciu într-o seară târzie, iar autobuzul în care mă aflam nu era aglomerat. Puteam să observ în voie pe toți pasagerii. Pe un scaun stătea o doamnă care moțăia, pe un altul era un bărbat care se uita pe telefon, iar în zona rezervată pentru gravide sau bătrâni se găsea o bunică cu nepoțica ei. Micuța aburea geamul cu respirația ei și desena mâțe corpolente pe sticla grosieră.

La mică distanță de mine, se afla o adolescentă firavă, cu chip blajin și o geantă mult prea mare pentru ea atârnată de un umăr. Purta o pereche de căști în urechi și avea degete lungi și subțiri, ca de pianistă, agățate de una dintre bare. Pe fața ei se citea o oboseală copleșitoare, dar și o independență demnă de admirat.

Un domn s-a apropiat de ea, s-a așezat în fața ei și a început să o privească insistent. Adolescenta a încercat să se ascundă sub capota de la geantă, dar domnul nu a renunțat. Se apleca din ce în ce mai mult, cu o privire insistentă și un zâmbet de-a dreptul neplăcut.

De ce se întâmplă asta?

În acel moment, m-a cuprins o furie cumplită. Nu înțelegeam de ce, în ciuda faptului că societatea a evoluat, acest comportament hărțuitor continuă să existe. De ce unii oameni se simt îndreptățiți să se apropie de femei și fete cu o privire atât de insistentă, chiar dacă clar este o invazie a intimității? De ce nu pot accepta că femeile și fetele au dreptul la spațiu personal și la o senzație de siguranță?

Am vrut să o ajut pe adolescentă, dar nu am avut curajul să intervin. Mi-am amintit de propriile mele experiențe din copilărie și am realizat că, deși trec anii, acest tip de comportament persistă. Am decis că trebuie să vorbesc despre asta, pentru că nu putem permite ca femeile și fetele să fie hărțuite în continuare. Trebuie să luptăm împreună pentru o societate mai sigură, în care toți să se simtă respectați și în siguranță.

Ce putem face?

Este important să înțelegem de ce acest comportament este dăunător și să luptăm împotriva lui. Iată câteva idei:

• Vorbiți despre hărțuire sexuală cu copiii voștri. Explicați ce este hărțuirea și cum să o recunoască. Învățați-i să se protejeze și să știe că nu sunt singuri în această luptă.
• Interveniți când vedeți un caz de hărțuire. Nu stați indiferenți. Spuneți clar că acest comportament nu este acceptabil și că vă găsiți în apărarea victimei.
• Susțineți organizațiile care luptă împotriva hărțuirii sexuale. Donați bani, voluntariat sau simplu împărtășiți informații despre aceste organizații pe rețelele sociale.

Avem toți o responsabilitate în a crea o societate mai sigură pentru femei și fete. Nu putem permite ca hărțuirea sexuală să continue să fie acceptată și tolerată.