Summitul NATO: Discuții despre Securitate și Parteneriate Globale

Şefii de stat și de guvern din ţările membre NATO se reunesc, în aceste zile, la Washington, pentru summitul aniversar privind împlinirea a 75 de ani de la crearea Alianţei, în 1949. Ucraina va exista ca prioritate pe agenda politică, dar liderii NATO vor discuta și despre descurajare sau parteneriatele globale.

Statele Unite au lansat deja semnale că doresc să mulţumească Ucraina. Preşedintele Volodimir Zelenski va fi și el prezent la acest summit, după ce luni a trecut prin Varşovia, semnând un pact de securitate bilateral cu Polonia.

Situația complicată de securitate prin care trece Europa, determinată de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, a scos în evidență nu numai solidaritatea aliaților în a susține Ucraina, dar și slăbiciunile de viziune strategică ale liderilor politici în interiorul NATO.

La acest moment, NATO nu are asumată o strategie despre cum Occidentul dorește să se termine acest război, și nici una dedicată regiunii Mării Negre.

În acest context, Libertatea a invitat-o la un dialog pe experta în securitate și apărare, Iulia Joja, care predă Securitate Europeană la Georgetown University în SUA şi la Institutul Diplomatic al SUA.

În contextul acestui summit, Iulia Joja a publicat două studii privind viitoarele obiective ale NATO, cu scopul de a încerca să împingă pe agenda publică teme de importanță strategică pentru securitatea României. Aceste studii pot fi citite aici și aici.

Libertatea: Încă de acum doi ani, Marea Neagră a devenit spațiu de interes strategic pentru NATO. În același timp, tot acum doi ani, Statele Unite au început să realizeze o strategie pentru Marea Neagră. Totuși, în acest moment nici NATO, nici Statele Unite, în mod separat, nu au în implementare o strategie pentru regiunea Mării Negre. Ce înseamnă a avea o strategie în această regiune? Cum ne-ar ajuta ea?

Iulia Joja: Congresul american și Senatul american, într-un mod bipartizan, au solicitat din partea Administrației Biden crearea unei strategii pentru regiunea Mării Negre. Iar această solicitare, care datează din 2021, a fost aproape ignorată ceva timp, pentru că regiunea Mării Negre nu era considerată o regiune importantă, apoi a trecut printr-o perioadă de amânare, pentru că începuse războiul.

Congresul a insistat pe această temă în acești ani și, într-adevăr, Administrația Biden a lucrat la câteva ministrategii guvernamentale pentru această regiune.

Ce poate să facă o asemenea strategie din partea Statelor Unite sau a alianței este să analizeze, pe de o parte, amenințările cu care se confruntă entitatea respectivă, Statele Unite și aliații ei, obiectivele pe care le doresc pentru această regiune, iar apoi să dedice resursele necesare pentru a-și atinge obiectivele, inclusiv apărarea împotriva amenințărilor declarate sau împotriva celor analizate în baza acestui proces.

În ceea ce privește problema NATO la Marea Neagră, cred că avem de-a face cu aspectul politic. Noi nu știm dacă Statele Unite nu cumva se cam ascund în spatele războiului, pentru a nu dedica mai multe resurse și a crește investițiile pentru această regiune. Același lucru se întâmplă și în raport cu alianța.

O strategie trebuie să lege resursele pe care le avem de obiectivele pe care ni le propunem. În 2021, înaintea de începerea războiului pe scară largă, Statele Unite și-au retras o parte din resurse și ce am auzit de la analiști din România, Georgia și Turcia este că, la un calcul concret, pe lângă Statele Unite, și celelalte state membre ar fi putut să dedice mai multe resurse cauzei Mării Negre. Dar nu fac acest lucru și ne lipsesc în mod fundamental obiectivele strategice. Cum vrei să ai stabilitate, democrație, prosperitate mai multă la Marea Neagră, când ai un război atât de amplu pentru care nu ai o finalitate?

Atât timp cât nu avem o strategie despre cum Occidentul dorește să încheie acest război, este foarte greu să ne stabilim o strategie regională care trebuie să se centreze în jurul acestui război și finalității lui. Ne lipsesc voința politică și resursele necesare din partea aliaților pentru a vorbi despre această strategie la acest summit NATO.

În ciuda ezitărilor pe care le vedem pentru stabilizarea regiunii și încheierea acestui război într-un mod favorabil alianței, din partea celorlalte state membre, mai ales celor mari, cu resurse (Franța, Germania, Marea Britanie), vedem mult mai puțină dedicație, mult mai puțină voință politică și mult mai puține resurse dedicate acestei cauze.

Vorbim astfel despre o discrepanță majoră între, pe de o parte, amenințările cu care ne confruntăm – Rusia, Iran, China, Coreea de Nord – și pe altă parte, voința politică a aliaților de a dedica suficiente resurse pentru o strategie menită a elimina din aceste amenințări.

– Bun, există o reticență pentru o strategie NATO pentru Marea Neagră. Dar nu există o strategie nici pentru Ucraina.

– Cele două sunt legate. Leadershipul politic de la Casa Albă insistă pe mesajul „for it long as it takes” (atât timp cât este necesar) fără să definim după doi ani jumătate de război ce este „it.” Victoria Ucrainei? Nu știm exact. Și care ar fi termenul la care vrem să obținem acest lucru? Așadar nu avem o strategie pentru Ucraina.

„Klaus Iohannis nu a avut ce pune pe masa negocierilor”

– În această perioadă se schimbă leadershipul politic la nivelul NATO. Probabil va fi anunțat Mark Rutte pe postul de secretar general. Există însă și o poveste românească în cursa pentru această funcție. Cum iese România din acest joc al preşedintelui Iohannis de a anunţa că intră în cursa pentru acest post și pierderea sa categorică?

– Nu stăm bine. Și nu stăm bine din mai multe puncte de vedere. A fost o problemă de comunicare, de strategie din partea României și o lipsă de delimitare între planul personal al președintelui român și reprezentarea României.

România, dincolo de povestea complicată și destul de negativă pe care o are în relația cu Olanda de mult timp, pe multe dosare, ar fi avut tot interesul ca toate țările din Europa Centrală și de Est să aibă, într-un final, un reprezentant ca secretar general NATO pe cineva selectat din această regiune.

Însă Klaus Iohannis a candidat foarte târziu, nu a făcut lobby important, nu a avut ce pune pe masa negocierilor, în timp ce Rutte și-a făcut o campanie destul de amplă. Iohannis nu și-a asigurat susținerea din partea statelor din Europa Centrală și de Est. România nu a avut un leadership performant nici pe tema Ucraina și, drept consecință, a pierdut.

Ar fi fost absolut firesc ca Iohannis sau oricine altcineva din Europa Centrală și de Est să devină pentru prima dată secretar general NATO în contextul acestui război și în contextul în care știm bine că din ce în ce mai multe state occidentale au recunoscut că noi, cei din Europa Centrală și de Est, aveam o înțelegere mult mai corectă asupra amenințărilor Rusiei și că ar fi trebuit să ne asculte mai mult.

Pentru felul în care și-a elaborat Iohannis strategia pentru această candidatură, ea ne-a adus numai elemente negative în interiorul acestei alianțe militare care, pentru noi, românii, este cea mai importantă.

– Dar în cei doi ani și jumătate de război, cum evaluați activitatea României în NATO? Știm să ne jucăm cartea în această alianță?

– România nu a jucat o carte foarte puternică. Spre deosebire de toate celelalte membre NATO și ale UE care au decis să livreze ajutor militar, România a rămas acel stat care nu are ce să spună. Insistă în a nu publica ajutorul militar și a trebuit, după ani, la insistențe, să iasă niște generali români pensionați care să facă niște aluzii că noi nu prea aveam ce să oferim. Că ne-ar fi obligat americanii să dăm și noi ceva și am dat al patrulea sistem Patriot. Și să ne mulțumească din când în când conducerea de la Kiev, dar tot fără să aibă de ce. Ne mulțumesc că i-am ajutat, dar noi nu știm cu ce, pentru că, probabil, nu prea avem cu ce.

Mark Rutte și-a făcut campania într-un mod eficient cu argumentul că este din ce în ce mai plauzibil să revină Donald Trump la Casa Albă, iar Trump este obsedat de acel 2%, procentul din PIB pe care trebuie să îl aloce toate statele membre NATO. Noi, România, ne-am vândut extraordinar de prost și, în general, Europa Centrală și de Est nu a reușit să își urmărească interesele.

Pentru că realitatea per ansamblu este că țările din această regiune au crescut bugetul militar pentru că au amenințări mai profunde în raport cu Rusia. Pe când cei din Europa Occidentală stau prost atât la nivelul contribuțiilor, cât și în ceea ce privește solidaritatea. Belgia, Olanda, Spania au rămas la un modest 1%, sau puțin peste acest procent, iar Rutte a fost susținut de marile puteri să devină secretar general NATO, deși nu a făcut nici cel mai mic efort să crească bugetul militar al Olandei ca să se apropie de obiectivul celui 2%. Și atunci el, în cazul în care vine Trump la Casa Albă, el va avea misiunea să îl convingă pe Trump să nu iasă din NATO și să ne ajute pe noi, cei din Europa Centrală și de Est care riscăm să fim atacați de Rusia din cauză, de pildă, că belgienii nu contribuie suficient.

Jurnaliștii români au aflat, din datele publicate chiar de NATO, că Guvernul României și Administrația prezidențială ne-au mințit și că nu ne-am apropiat la cheltuieli de apărare de pragul 2% și că promisiunea lui Iohannis de a ajunge la 2,5% este departe de a fi concretizată dacă ne uităm la cheltuielile actuale. Și că forțele navale române rămân subfinanțate și că Armata Română are în continuare probleme foarte mari.

Perspectivele mandatului lui Rutte

– Olanda devine acel stat membru NATO care a dat în istoria alianței cei mai mulți secretari generali. E un record care pare a fi nemeritat. Rutte și-a creat această legendă că este un negociator atât de bun, încât va reuși să comunice inclusiv cu Trump, deși nu există foarte multe dovezi în acest sens. Cu atât mai mult cu cât știm că, înainte de orice, Trump este impredictibil. Cum vedeți viitorul leadership politic al alianței sub mandatul lui?

– Campania lui Rutte a fost de mare succes, fără să aibă foarte multă substanță. Ce nu s-a spus este că tocmai Rutte provine dintr-o țară care nu a făcut niciun efort în a se ridica la nivelul solicitărilor din partea americanilor și, prin urmare, există speranța că Rutte va putea să exprime argumentele în numele și celorlalte țări care nu contribuie 2% din PIB pentru NATO și să-l convingă pe Trump să rămână în această alianță.

O persoană din Europa Centrală și de Est ar fi putut să-i explice lui Trump că NATO nu e peste tot același lucru și că poate ar trebui să discutăm despre ce se vehiculează acum: un NATO cu două niveluri. Unul cu 2% plus, iar Statele Unite promit să te apere și unul sub 2% în care nu vrei neapărat ca Statele Unite să te apere, pentru că nici nu ai vreo amenințare reală.

Există însă șanse ca Rutte să se arate în următoarele luni drept o mare surpriză, o a doua Ursula von der Leyen. Să nu uităm că ea, ca ministru al apărării în Germania, nu s-a bucurat de susținere sau apreciere atât la nivel național, cât și internațional, dar care, în calitate de președinte al Comisiei Europene, a fost probabil cea mai puternică voce din istoria Comisiei și care a condus Europa cu succes pe parcursul celor doi ani și jumătate de război, în special în raport cu ajutorul pentru Ucraina. Ea a avut limbajul