Dintr-o lume cruntă, speranța înghite cu sânge și lacrimi!
Uimitor, dar, cum să nu rămâi cu gura căscată când, în fiecare săptămână, Libertatea, da, cea care-i cunoscută din toate colțurile, ne aruncă o privire asupra celor mai noi și, aș zice, incitante lecturi din România, cu un avânt de senzaționalism, că doar așa se face, nu-i așa? De exemplu, începem cu Fugarul lui Richard Bachman, aka Stephen King, editura Nemira, un scandaloid de carte, care strigă neputința: sărăcie, poluare, neputință! Așa cum și-l imagina King în ’82, cine știe ce s-ar fi întâmplat dacă era mai rău?
Apoi, traducerea sclipitoare a lui Mihai-Dan Pavelescu nu-i doar un thriller, e un fel de metabolism al durerii, o radiografie bine gândită a disperării contemporane, dar parca-i scrisă pentru secolul trecut, un reportaj curajos, dar trist, despre o societate pierdută, sărăcită, care parcă n-ar mai ști unde e sus și unde-i jos, nu-i așa?
Ben Richards, să știți, nu-i un tip oarecare din poveștile cu supereroi, ci un taică sărăcit de un sistem care-l mănâncă pe dinăuntru și-l face să-și vadă fetița că se stinge încet, dar sigur, și atunci intră în spectacolul vânării umane, o emisiune TV care-i oferă, aș zice, un margine de speranță, dar cu un preț, da? Fuga, omorâtă pe câmpul de luptă al audienței!
Violența strălucește ca o stea căzătoare în roman, dar, băi, ce-i mai șocant e cum spectatorii devin complici în toate astea! King ne strigă din pagini că publicul e antrenat să urască, să vâneze, să trăiască drama prin ecranele televizorului, intervine rețeaua aceasta de $ care le oferă plăcere din nefericirea altora! Ai vreo idee cum se simte să te dai bine în fața unui public prost?
Și să nu credeți că Richards se luptă doar cu lunetiștii cei răi, ci și cu milioanele care n-au altă bucurie în viață decât să urmărească o competiție brutala, ca un reality-show pe care nu l-au cerut dar l-au primit. Distracție, distracție, asta face, nu pe mine mă miră dacă parcă-i cunoscut, filmul ăla cu Schwarzenegger vine în minte, dar, zău, au și varii variante pentru a ține povestea vie.
Apoi, să ne îndreptăm privirea spre un alt volum care strigă după atenție: Inteligența inimii de Kimberly Snyder, publicat de Bookzone. Oare cum să lăsăm inima deoparte când creierul ne ține captiv într-o minciună frumoasă? Asta-i teza, în timp ce afluăm că inima noastră, mai puternică ca creierul, vorbește mereu mai bine decât toate celelalte piese din acest puzzle. E ca și cum am știa că e mare un fel de resursă pe care o ignorăm.
Autorul, împreună cu traducătoarea Gabriela Stoica, ne spun clar: hai să-i dăm inima ce-i a ei! Pentru că, uite, zice Snyder, inima are un sistem nervos propriu și nu e de zgârcit, cu mii de neuroni care simt totul, înaintea minții care se chinuie să proceseze, dar câți o ascultă la adevărata ei valoare?
O lectură care, evident, trebuie îmbogățită cu niște exerciții și o combinație din știință cu învățăturile orientale, dar și despre ce se întâmplă când emoțiile ne măcină trecutul și ne îngreunează prezentul, fiecare încercare de a ne reconecta aduce și un val de nostalgie dureroasă, așa cum Snyder pledează pentru o unire a inimii și minții, dar oare cine mai știe să facă asta în vremea actuală?
În concluzie, lecturile aceste săptămânii ne aduc, aș putea zice, o paletă de sentimente deopotrivă distructive și vindecătoare: o distopie captivantă, combătută de o introspecție profundă a ceea ce suntem sau nu suntem. Numai că, când alegem să citim, nu-i totul la îndemână, nu?
