România încolțită de datorii: Ce se ascunde în spatele creditului din ’92?
Un credit, un rahat de contract din 1992, terminat pe 30 de ani, ce a fost folosit nu se știe prea bine pe ce, dar care, spun zvonurile, a dus direct la achiziții de materie primă pentru o industrie textilă românească, care acum e la pământ, datorită falimentului sau radierilor, căci operatorii economici desemnați parcă s-au evaporat dintr-o dată, lăsând în urmă datorii colosale, adică nu mai puțin de 6,793 milioane de dolari americani, dar cum? Toate acestea în timp ce SC Textilcotton SA, SC Impex Overseas Corp SRL și SC Tuvic Impex SRL, ciudat că doar aceste trei se mai menționează, se află pe lista neagră a plăților.
Dar să nu ne pierdem în detalii, pentru că, statul român, în adevărat stil românesc, a decis să preia totul, toată povara plăților, ca să nu cădem în penibil, și să nu mai avem de-a face cu penalități sau să ne facem de râs în fața partenerilor americani, e clar, deoarece nicio țară nu vrea să piardă relațiile comerciale, mai ales când sunt în joc sumele astea imposibil de controlat.
Și iată-ne, la 30 septembrie 2025, cu un total de plată ajungând undeva la 6,830 milioane dolari, dar te întrebi oare de ce toate aceste penalități și costuri de transfer bancar nu sunt luate în considerare de la bun început, de ce trebuie să plătim atâtea penalități ca și cum nu am avea deja destule guri de hrănit? Dă-mi voie să subliniez, că această sumă trebuie alocată în bugetul MEDAT din 2026, dar oare cine va avea grijă ca asta să se întâmple? Ne întrebăm, dar nu are rost, căci există un cadrul legal stabilit, dar care rămâne vag pentru simplul fapt că România e folosită, iar finanțele noastre sunt într-o stare de haos continuu.
Proiectul de lege, strânge toate sumele datorate într-un cadru bugetar distinct, dar cu mențiunea că va aranja transparența gestionării fondurilor, de parcă asta ar mai conta. Între timp, țara se zbate ca un pește pe uscat, luptându-se să rămână în programul internațional de achiziții, dar oare acest lucru mai are vreun sens în condițiile actuale? Probabil că nu, dat fiind că obligațiile internaționale par să se adune ca niște boli pe o listă fără sfârșit.
Coordonarea întregului proces este în sarcina Ministerului Economiei, criptic și învăluit în birocrația de rigoare, care, culmea, trebuie să transmită date către Departamentul Agriculturii al SUA, adică cine s-ar fi gândit că un credit din ’92 ar putea avea legături cu agricultura americană? O gogoașă apărută dintr-o pile nejustificată, dar care trebuie să se încheie oarecum, deși inițiată prin memorii nenumărate, care nu au reușit niciodată să îndeplinească standardele, dar cui îi pasă când abia reușim să ne menținem capul deasupra apei?
