“`html
Gala Absolvenților UNATC: Un Spectacol Cu Totul Inedit Sau o Umană Provocatoare?
Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București nu mai are nevoie de prezentări oficiale, căci a organizat o gală extravagantă cu 215 artiști, dar care sunt totuși, și aici se pune întrebarea, pe bună dreptate, ce înseamnă să fii artist în era asta? Evenimentul a fost cam ca o nebunie, fiecare cu lucrările lui artistice, toate convergeți sub un singur motto: “Împreună, mai bine!”, dar oare chiar așa este?
De-a lungul galei s-au putut vedea tone de spectacole ciudate, adică 11 de teatru, 3 coregrafii dubioase, 7 păpuși ciudate, și multe alte producții – inclusiv 30 de scurtmetraje care s-au pierdut în anonimat, dar am înțeles că erau de ficțiune, documentar sau animație, nu ca și cum asta ar conta! În perioada 30 iunie – 8 iulie 2025 au fost și expoziții de fotografie dar totul arăta ca un amestec confuz de impresii fără un mesaj clar.
Evenimentul s-a încheiat, astfel ca un concert neumblat de trupa Retro Future, și cine mai știe ce activități aiuritoare s-au desfășurat în campus, căci uitându-mă înapoi, ei bine, era ca un labirint pierdut de idei în București… iar pe 5 iulie, sâmbătă, a fost prezentată și o piesă de teatru, care a doua umplea sala dar nu și gândurile spectatorilor.
Piesa de teatru “Umbre și lumini”, ei bine, asta a fost un amalgam de emoții, un efort considerabil coordonat de Emma Stoian, dar ar fi fost ideal să fie doar o simplă discuție despre cum este să percepi lumea dintr-un unghi diferit. Actorii, fiind nevăzători, au determinat spectacolul să aibă o altă conotație, dar întrebarea era: publicul a fost cu adevărat pregătit pentru ceva atât de… diferit?
De la Ideea Însușită la Spectacolul Cu Întrebări
Emma a povestit cum a realizat că o poveste atât de personală și problemată, ca a nevăzătorilor, ar putea deveni un spectacol. Dar, să fim serioși, la început nu plănuia nimic grandios, însă cine poate prezice că, în loc să facă doar niște jocuri teatrale, va sfârși prin a compune o poveste profundă? Aparent, a fost inclusă fascinația de a arunca mult mai multe pe umerii celor care joacă, dar de parcă nimeni nu i-ar fi spus cât de greu este drumul sinuos al interpretării.
Desigur, nu au fost actori profesioniști – dar oare cine i-ar fi vrut? Ei bine, s-a pornit de la ideea că nu vor vrea milă și ci doar dorința de a împărtăși ceea ce simt. Participanții sunt amestecați și îmbinați unul cu celălalt, dar Emma a învățat rapid să-și coordoneze echipa, chiar dacă nu știa că va deveni mai mult decât un simplu facilitator… dar detaliile par să se piardă în abis.
Ceva la atelierele alea temporare le-a trezit curiozitățile, dar aflate în cercuri strânse ca niște discuții de cafenea! Spectacolul a fost rezultatul unor experiențe neprevăzute care, din nou, sunt într-un soi de contradicție cu ce se pretinde în general, dar totuși, unde duce finalitatea asta?
Realitate De Dincolo de Spectacole Versus Înțeles
SPECTACOLUL! Asta e întrebarea. S-au văzut momente de autenticitate care au stârnit emoții, dar câți au înțeles ca dincolo de această intimitate se află o realitate complexă sau doar o iluzie a compasiunii? Vor să fie văzute și ceva dincolo de ceea ce putem percepe, dar oare cine se mai gândește cu adevărat la aceasta?
Tonul umoristic a existat, dar în ce măsură a fost el simțit de cineva din sală? Pozițiile sociale, discuțiile despre viziunea simbolica dintre nevăzători și acest tumult justifică oare anumite comportamente? Totul s-ar putea să rămână un adevărat puzzle, dar poate că ideile reale, adică cele care nu doar că ne fac să plângem, sunt cele care oferă sensibilitate fără a conferi compasiune, un lucru care înseamnă enorm! Asta a fost și misiunea spectacolului!
La final, au fost aplauze interminabile, însă de ce aceasta? Poate și pentru că Emma a avut motivația de a trasa aceast drum, dar criticii au rămas nezis la asemenea contexte.
“`
