Semnătura electronică avansată: riscuri neașteptate în noua lege

Legea nr. 214/2024, privind utilizarea semnăturii electronice, a mărcii temporale și prestarea serviciilor de încredere bazate pe acestea (“Legea”), intrată recent în vigoare (8 octombrie 2024), are scopul declarat în art. 1 alin. 1 de a crea ”cadrul juridic intern de aplicare directă a Regulamentului (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 2014 privind identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă şi de abrogare a Directivei 1999/93/CE, denumit în continuare Regulamentul (UE) nr. 910/2014, și de reglementare în ordinea juridică internă a măsurilor lăsate la latitudinea statelor membre.”

Cu toate că Legea se prezintă ca un act normativ modern, care armonizează legislația națională cu legislația europeană, o analiză aprofundată a prevederilor sale scoate la iveală o serie de lacune și ambiguități care pot genera riscuri majore din perspectiva securității circuitului civil.

O dintre cele mai controversate prevederi ale Legii se referă la recunoașterea semnăturii electronice avansate ca fiind echivalentă cu semnătura olografă în anumite situații. În timp ce Regulamentul european definește strict condițiile ce trebuie îndeplinite de o semnătură avansată, Legea română pare să omită anumite aspecte cruciale care afectează siguranța tranzacțiilor.

Pentru a înțelege mai bine problemele, trebuie să ne reamintim că, potrivit Regulamentului, o semnătură avansată trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții:

1. să facă trimitere exclusiv la semnatar;
2. să permită identificarea semnatarului;
3. să fie creată utilizând date de creare a semnăturilor electronice pe care semnatarul le poate utiliza, cu un nivel ridicat de încredere, exclusiv sub controlul său;
4. să fie legată de datele utilizate la semnare astfel încât orice modificare ulterioară a datelor să poate fi detectată.

În timp ce semnăturile calificate beneficiază de o certificare prealabilă din partea unor prestatori de servicii de încredere calificați, care își asumă răspunderea pentru îndeplinirea condițiilor de mai sus, semnăturile avansate nu se bucură de o asemenea garanție.

Lipsa unei certificări prealabile face ca instanțele judecătorești și, mai ales, persoanele care încheie acte juridice să nu aibă o modalitate sigură de a verifica dacă o semnătură este cu adevărat avansată, adică dacă întrunește cu adevărat cele patru condiții cumulative menționate mai sus. În plus, semnăturile avansate pot fi emise chiar și fără un certificat emis de un furnizor de servicii de încredere necalificat, ceea ce amplifică riscul utilizării unei semnături care este numai în aparență avansată, fiind, în realitate, o semnătură electronică simplă.

Un alt aspect îngrijorător se referă la sistemele electronice închise, în care o persoană juridică poate emite o semnătură electronică avansată care, potrivit Legii, produce aceleași efecte ca și o semnătură olografă.

Întrebarea crucială este: poate persoana juridică, creatoare a unui astfel de sistem electronic închis, să stabilească faptul că înșiși clienții săi sunt membri ai sistemului?

Din punct de vedere juridic, interpretarea textului Legii ne conduce la concluzia că un sistem electronic închis poate fi utilizat de un set definit de participanți care au raporturi de colaborare cu entitatea în vederea prestării de servicii pentru clienți. Cu alte cuvinte, membrii sistemului pot circula intern acte premergătoare prestării serviciilor, însă actul juridic prin care clientul intră în raporturi directe cu entitatea nu poate fi semnat prin intermediul sistemului închis.

Această interpretare ridică o serie de întrebări legitime:

1. care este mecanismul concret prin care se stabilește statutul de membru al sistemului, mai ales în cazul relațiilor furnizor – consumator, în care furnizorul are o poziție dominantă față de consumator?
2. care este legătura între identificarea participanților pentru acces la sistem și semnarea efectivă a documentelor juridice?
3. cum se poate garanta printr-un proces de auditare trasabilitatea acțiunilor reprezentanților unui furnizor în sistemul informatic pe care îl gestionează el însuși, acesta având acces la datele personale ale consumatorilor?

Lipsa unor mecanisme clare și precise de verificare și control, precum și lipsa unor garanții din partea furnizorilor de servicii de încredere necalificați, pot crea un mediu propice pentru fraude și abuzuri în detrimentul consumatorilor.

În concluzie, Legea nr. 214/2024, prin modul de reglementare a măsurilor lăsate de Regulament la latitudinea statelor membre, ridică o serie de probleme din perspectiva riscurilor asociate efectelor stabilite de legiuitor pentru semnătura electronică avansată. Cea mai sigură modalitate de identificare a persoanei rămâne utilizarea și pretinderea utilizării semnăturii calificate în procedura de semnare a documentelor electronice.

Un articol semnat de Dan-Rareș RĂDUCANU, Senior Partner ([email protected]), STOICA & ASOCIAȚII.

Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII