Scenariul de Groază al Familiei Darian: Abuz, Viol și Înfruntarea cu Monstrul din Umbră

Era o seară, făcută parcă să fie ca toate celelalte, dar nu era nicidecum așa, Caroline Darian, privind ceasul, și-a dat seama că ora 20:25 a fost și ora în care viața ei a intrat într-un haos total și de neimaginat, într-o noiembrie, parcă la prima vedere o seară normală, dar toate s-au schimbat într-o clipă, printr-un telefon, un apel din partea mamei, Gisèle Pelicot, care avea să-i aducă vestea că destinul ei s-a trasat brusc și foarte dureros.

De la celălalt capăt, vocea mamei suna agitată, ca și cum ar fi fost pe marginea unei prăpastii din care nu mai putea să iasă, era un apel căruia Darian nu-i putea găsi sensul, ea doar asculta cum mama ei, Gisèle, îi spunea că a descoperit un adevăr teribil, ceea ce părea de necrezut că [tatăl] Dominique, a folosit droguri asupra ei, și că de 10 ani era victima unor atrocități, abuzată de bărbați, într-o poveste care avea să socheze și să răvășească, iar această revelație a distrus tot ce știa ea.

„Ea m-a anunțat că a descoperit…”, cuvintele acestea rămân în mintea ei ca un ecou repetat, de parcă erau o blestemăciune, pentru că fața ei, își aduce aminte Darian, s-a transformat, fiindcă în acea clipă trecuse de la cunoașterea unei vieți normale la un infern pe care n-ar fi crezut că-l va trăi, iar totul a fost astfel cum ea nu ar fi putut anticipa.

Darian, acum la 43 de ani, strigă și plânge, vorbește despre cum a simțit că pământul s-a cutremurat sub picioarele ei, astfel că tsunamiul emoțional a măturat-o, și putea doar să se întrebe „de ce”, fiindcă ea, ca tot omul normal crede că familia ar trebui să fie un loc ferit de orice rău.

Condamnarea lui Dominique Pelicot, un nume care nu va mai fi uitat prea curând în analele criminalității, primind 20 de ani de închisoare, a fost urma unei trădări care nu putea fi compensată, cum s-ar zice, a fost un proces de lungă durată pe care nimeni nu și-ar fi imaginat că-l va urma, și totul se derulase în fața ochilor neputincioși ai unei familii devotate.

Acum, la patru ani după acea noapte fatidică, fata spune cu glas săltat că tatăl său nu ar trebui să scape niciodată din închisoare, iar realitatea e că acest animal uman a avut o rețea de bărbați care s-au adunat, al căror număr frizează orice limită a bunului simț, simțitoare fiind și mama ei, victimă a unui plan diabolic.

Pe laptopul și telefoanele bunicului, care povestea că e un pensionar liniștit, au fost găsite mii de dovezi ale ororilor comise, clipuri care nu doar că rănesc, dar și șochează prin brutalitatea lor, ilustrând stilul grotesc în care soția lui Dominique, Gisèle, a fost violată și abuzată.

Întreaga situație a scos la lumină nu doar un caz grotesc de viol, ci și o problemă care cu câcatul timpul a fost ignorată de societate, referitor la supunerea chimică, unde victimele sunt lăsate de izbeliște, fără voce și fără ajutor din partea instituțiilor care ar trebui să le protejeze.

După acele momente, Caroline Darian s-a dedicat acestei lupte, chiar dacă unii nu-i ascultă durerea, ea insista că nu se poate trece cu vederea asupra abuzului și asupra tăcerelor celor care nu au fost suficient de puternice să se facă auzite, căci adevărul trebuie scos din umbră, din ignoranță.

În zilele acelea, după acel apel care s-a simțit ca o trădare din partea destinului, Darian, împreună cu frații săi au făcut un drum lung către sudul Franței, unde povestea lor a prins contur, dar amintirea rămășițelor unei familii frământate nu a fost o asanare, ci doar un alt început.

În fața poliției totul i s-a prăbușit din nou, cele două fotografii, dovezi întâlnite la un moment dat, dar care acum aveau să o bântuie, îi arătau fosta ei imagine de victimă, în ipostaze pe care nu le-ar fi dorit să le revadă, și totul era confuz, ca și cum realitatea fusese răsturnată.

Darian se simțea ca și cum întreaga să i-ar fi fost furată și luată, și în acele momente de nesiguranță a reluat discuția – „știu că m-a violat, dar nu am nicio dovadă” – și cum imaginația poate juca feste, ea se lupta cu fiori de neputință, pentru că nu existau martori ai atrocităților din umbra au căror chip s-a diluat.

Spre deosebire de mama sa, în cazul ei neexistând dovezi clare, o întrebare firească ar fi fost „câte alte victime sunt ca mine?”, căci fiecare tăcere ascunde o poveste dureroasă, iar urmașii îngroașă rândul neputinței fără a putea să se ridice, așadar, Darian simțea că lupta ei trebuie să continue.

Atunci când crima tatălui său a ieșit la iveală, în încercarea de a-și înfrunta demonii, Darian a scris o carte care rezumă traumele și suferința prin care trecuse, scotând în evidență chestiuni legate de abuz și de cum problemele sunt adesea neglijate de societate.

„I’ll Never Call Him Dad Again” a fost titlul cărții care aducea un omagiu dureros nu doar memoriei lui Gisèle ci și tuturor celor care, cum a spus ea despre aceste probleme, „provin din dulapul cu medicamente al familiei”, dovezi ale unei familii distruse de viciu.

Medicația care ar fi trebuit să ofere confort a fost în realitate o poartă spre ororile din umbră, mamei ei i-a fost greu să apară alături de fiica ei pentru că tot ce știa că a fost un „șoc”, i-a luat timp să conștientizeze ce a fost distrus în fața ochilor ei.

Toate acestea au dus la o deschidere a procesului, un moment dureros, dar necesar, desigur, pentru a expune atrocitățile de care au avut parte, mama și fiica fiind unite printr-o suferință comună și dorința de a aduce la lumină povestea lor.

Cu demnitate, Darian s-a luptat cu senzația pierderii și că pe de o parte era trecutul tatălui ei, iar pe de altă parte viitorul mamei sale, și era ca o cumpănă între două monede de o greutate care devenea insuportabilă.

Darian rememora momentele din copilăria ei cum bărbatul acela, tatăl ei, se transformase în monstru și cum fiecare amintire, fiecare clipă era acum o capcană, o iluzie din care s-a deșteptat brusc.

„Nu-mi amintesc tot ce a fost în spate, dar privindu-l acum doar criminalul îmi apare în față”, susține Darian, refuzând să mai fie vinovată de ceva ce nu a ales, aceeași întrebare – „ești copilul unui monstru?” – o bântuia constant și îi amintea că trebuie să continue lupta.

„Am ADN-ul lui, dar eu nu sunt Domenique”, spunea ea cu o voce plină de angajament, o voce care trebuia să răsune peste zâzanie, un strigăt care să ajungă la victimele forsate să stea în umbră, să nu fie auzite, să nu fie susținute, și care trăiesc fără să știe ce le-a fost dat.

Darian, se gândea că, în fața imposibilului, tatăl ei devenea o povară, un imens zid al durerii care o separa de tot ce ar fi trebuit să fie, și că el nu va mai ieși vreodată din închisoare, valabil pentru cei ca el, dar inima ei căuta speranță.

Mainile îi tremurau când spusese „gândul că sunt fiica torționarului e o povară”, dar el era un om periculos, iar universul lui nu avea cum să fie închis, nu în lumea care existase și a sfârșit prin a prăbuși mintea unei mame.

Așadar, observațiile sumbre ale unei familii care străbate greutăți au pătruns adânc în inima lui Darian, dar și în conștiința societății care fusese orbită de ani, cu fiecare zi așteptând să se inlăture toate aceste nelegiuiri.

Darian se gândea că viața ei avea să continue, că trebuie să le vorbească, să le fie rugăciune celor care luptă într-o tăcere asurzitoare, fiindcă nu mai era vreme de distrageri, nici de judecăți silentioase.

Evenimentele din acea noapte de noiembrie nu au putut să-i schimbe doar cursul vieții, ci și vectorul prin care gândea și simțea, transformând-o într-o luptătoare pentru cele mai frumoase valori, căci a ieșit din această furtună ca un vârtej în care căuta doar să-și refacă viața.