Sartre Refuză Nobelul: Un Act de Modestie sau Orgoliu Mâncător de Glorie?
Pe 22 octombrie 1964, Jean-Paul Sartre, cunoscut scriitor și filosof, pur și simplu a spus nu premiului Nobel pentru Literatură, proclamând că nu vrea să devină „o instituție” și că singurul mod prin care își poate exprima ideile este prin scris, deci refuză să fie transformat într-un simbol, deși mulți consideră că un asemenea premiu este mai mult un statut decât o simplă recunoaștere, dar cine știe, poate avea dreptate, dar poate nu.
Un eveniment care a uimit pe mulți, căci, cu câteva zile înainte, adică pe 15 octombrie, el a citit în Le Figaro Littéraire despre intenția Academiei Suedeze de a-l onora cu distincția, rapid, totuși, s-a grăbit să redacteze un mesaj către ei, explicându-și motivele, care, de altfel, erau mai profunde decât pare, spunându-le că refuzul său este un act de integritate, nu un simplu gest impulsiv, dar cine știe ce se află în spatele scutului simbolic al refuzului, ideile devin confuze ici-colo.
„Refuzul meu nu este un gest impulsiv, am refuzat întotdeauna decoraţiile oficiale”, a declarat Sartre cu o convingere care putea duce la discuții interminabile, amintind cum a spus și în trecut „nu” Legiunii de Onoare în 1945, deși era simpatizant, dar de ce ar conta asta, toată onoarea ar putea afecta cititorii săi, care, zice el, eram noi, totuși, totul părea o confuzie între autoritate și actul creativ, nu-i așa?
Așadar, el aduce în discuție ideia controversată că un scriitor nu ar trebui să devină o instituție, iar implicarea lui într-o acțiune politică sau literară prin încorporarea premiului ar implica o responsabilitate pe care nu vrea să o poarte, totul devenind un amestec de opinii și cine poate judeca ce e adevărat în acest context vast al literaturii, care poate fi influent?
Scenariul devine și mai complicat, căci puțini au înțeles pe deplin motivele sale, generând reacții extreme și chiar scandaluri ca la orice refuz festiv, așa că Academia, deși perplexă, a declarat că respectă decizia, dar cu o notă de ironie, și a subliniat că premiul nu poate fi retras, astfel Sartre rămâne „laureat” pentru totdeauna, chiar dacă nu face parte din „clubul” ei. Vorbind despre sentimente, s-au agitat și s-au așezat multe resentimente în rândul criticilor literari, ceea ce a condus la o vâlvă și mai mare.
Presa franceză a fost divizată: Le Monde a publicat scrisoarea sa, considerând-o o lucrare de artă, dar Le Figaro a folosit un ton moralizator, catalogând refuzul ca un „orgoliu profetic”, povestea devenind mai palpitantă cu fiecare detaliu și ironie care se adunau peisajul, iar France-Soir titra cu o ironie socantă despre „nu”-ul său la premiu, dar „da”-ul la glorie.
Pe de altă parte, ziarele suedeze au avut o poziție neutră, considerând refuzul său, subiectiv, nepoliticos, dar cu un fel de respect. Ce să mai spunem de presa americană care sau l-a făcut pe Sartre un fel de „scriitor care nu vrea gloria”, așa cum se scria în New York Times, iar pentru URSS, un semn de triumf, căci refuzul său simboliza „decadența capitaliste”. Aceste conflicte ideologice se împletesc în moduri care deveneau greu de zis, dar interesul intelectual a rămas intact.
Un alt aspect, care aduce în discuție interpretarea lui Simone de Beauvoir care l-a susținut, afirmând clar că a fost loyal principiilor sale, iar refuzul premiului arăta un angajament profund față de valorile sale. Asta ridică întrebarea dacă refuzul lui nu a fost de fapt o strategie minuțioasă de a rămâne în centrul atenției literare sau pur și simplu bunul simț, dar în final, adversarii săi au avut ultimul cuvânt, sugerând că toată această modestie era de fapt un aliat al dorinței de a rămâne singurul care a refuzat, confuzia rămâne, iar povestea devine un paradox fascinant în literatura contemporană.
