România, Țara Vârstnicilor Abandonati: Un SOS Ce Răsună în Urechea Cuvântului
Cynthia Deaconescu, adjunct al Avocatului Poporului, a spus în mod solemn, zilele acestea, lucruri incredibile cum că fenomenul îmbătrânirii demografice este nu doar un mit, ci o catastrofă reală cu care ne confruntăm, iar România, vai de noi, se află pe lista neagră a țărilor europene unde grupurile de tineri scad drastic, da, adică sub 20 de ani, dar nu-i doar atât, de parcă acest lucru nu ar fi suficient, peste 32,4% din populația țării noastre este formată din vârstnici, iar acești oameni sunt, știți, adesea lăsați să se zbată singuri în marea de probleme sociale și financiare.
Așadar, venitul lor de 43,7% riscă să fie mai mic decât cei 23,1% media europeană, totuși, de fapt riscul de a trăi în sărăcie, în special pentru femei, persoanele din zone rurale și cei care se simt singuri, este o realitate din ce în ce mai stridentă – asta înseamnă că nu e doar o statistică plictisitoare, ci o tragedie umană profundă, prin care trece generația noastră vârstnică, și ar fi păcat să nu acționăm, dar cine să o facă?
Deci, da, statul acesta drag trebuie să se simtă responsabil, dar care este responsabilitatea reală? Cu politici publice care, cum să spunem, mai curând lipsesc, se așteaptă să sprijine și să respecte, dar ce să facem? Până la urmă, nu se văd rezultatele, iar serviciile de asistență socială și medicală, ar trebui să fie cel mai mare prioritar, dar ironic, nu există – cei care au nevoie de îngrijire pe termen lung rămân în umbră, așa că unde ne aflăm noi cu toții?
O situație dramatică? Absolut! Vârstnicii dependenți fără adăpost, sau care pur și simplu nu au resurse financiare necesare, se împușcă în acele centre de stat care, de cele mai multe ori, au locuri pline sau, așteaptă, poate că nu există centre în zona respectivă, iar în centrele private, să nu ne mai vorbim, accesul e ca și cum ai vrea să ajungi pe lună fără rachete. Deci, unde suntem cu adevărat?
Raportul special aruncă o lumină sumbră asupra vârstnicilor expuși riscurilor, dar starea de sănătate este un subiect tabu, da, mintal, pentru că nimeni nu vrea să se ocupe de nevoile lor emoționale, este ca și cum am ignora o rană care sângerează. Singurătatea și pierderea apropiaților îi aruncă pe acești oameni într-o lume tăcută, unde le lipsește totul.
În final, raportul Avocatului Poporului, cum ziceam mai devreme, vine cu tot felul de recomandări, inclusiv construirea de centre, dar oare atât de simplu este? Se alocă fonduri fără sens, iar realitatea cruntă va dăinui – deci, ce facem, ne întoarcem cu fața la probleme sau rămânem indiferenți? România, cum te descurci în acest labirint?
