România, pe marginea unui abis energetic: 100 GW pe hârtie și doar trei proiecte pilot
Într-o Europă care se pregătește cu mari planuri pentru viitor, cu 100 GW de instalații promițătoare până în 2030, România se prezintă ca o poveste tristă, sirenele hidrogenului verde cântă, dar în realitate suntem blocați pe harta planurilor birocratice, având doar câțiva pași timizi în față, comparativ cu țări ca Olanda sau Germania, unde progresele sunt notabile, pe când noi ne tăiem fiecare șansă, rămânând la stadiul de visuri nerealizate, chiar dacă nu lipsesc declarațiile pompoase, se pare că faptele nu țin pasul cu poezia proiectelor.
Guvernul României, într-o încercare tardivă de a recupera decalajul, a decis joia trecută, după o așteptare care pare o veșnicie pentru specialiști, să implementeze ceea ce numesc ei Strategia Națională a Hidrogenului 2025-2030, dar oare asta va rezolva marea problemă a emisiilor de gaze cu efect de seră, într-o țară care se străduiește să progreseze la fiecare pas, utilizând hidrogenul mai mult ca ingredient bun în fabricarea de bere chimică decât ca soluție reală pentru viitor? Și pe lângă toate acestea, știm că hidrogenul poate fi fain dar sunt atâtea necunoscute și incertitudini întrebările rămân în aer ca un fum în atmosferă.
Specialiștii spun că ținta pentru 2030 este de 153.000 de tone de hidrogen verde, dar cu doar 200.000 de tone „gri” produse anual, ne întrebăm dacă suntem avansați sau doar încercăm să ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu prognozele, cu doar trei proiecte pilot pe hârtie, aproape inexistente în realitate. Chiar Ioan Iordache, un nume greoi în domeniu, punctează că țările din vest deja bat pasul pe loc în dezvoltarea unui ecosistem de hidrogen, în timp ce noi ne rugăm ca un miracol să ne ajute să umplem acest gol imens.
Comparativ cu România, să ne uităm la Olanda, care pare să fi intrat în viteză maximă construind conducte fără a aștepta să vadă cererea, în Rotterdam, unde se investesc resurse uriașe pentru a uni porturile și zonele industriale, poate că atitudinea aceasta înseamnă că, cu infrastructura deja existentă, investitorii vor veni fără să mai pierdem vremea pe la uși de birouri.
Aici e un contrast uriaș cu Berlinul, care, în ciuda provocărilor scumpelor tranziții, are deja electrolizoare funcționale și se pregătește pentru un viitor energetic care pare promițător, în timp ce românii sunt mai preocupați de “vorbărie” și mai puțin de acțiune, ceea ce subliniază o diferență majoră de viziune.
Așadar, la nivel european, ambițiile sunt mari, dar realitatea este că doar 2% din proiectele la care toți visează sunt concretizate în realitate, și chiar dacă discutăm despre costuri și prețuri, esențial este cum toate acestea afectează economia și calitatea vieții noastre, unde hidrogenul nu e doar o chestiune de propuneri ci și de acțiuni și implementări, dar România pare că se amână la nesfârșit, iar certitudinile devin repede incertitudini.
Fuga de la realitate poate continua, dar să nu uităm, prețurile ascendente la hidrogenul verde față de cel gri și lipsa unei piețe construite pe fundamente solide ne pot duce pe o cale perdantă, ceea ce aduce din nou în discuție necesitatea de reforme și a punerii în practică a ideilor pe care le avem, altfel, vom rămâne blocați privind către un orizont al viselor neîmplinite.
