“`html
România, Pe Calea Îndoielilor Fiscale: Impozitare Progresivă sau Apucături Învechite?
Într-un context european care pare să se alinieze idealului de solidaritate fiscală, România, dragi cititori, se zbate să rămână ancorată în trecut, lipită de un sistem de impozitare ‘unic’, ca o gumă sub bancă, uitându-se la vecinii din Uniune care, vai ce mizerie, deja au îmbrățișat progresul! Nu știu ce-i în cap la cei care cred că un angajat cu salariul minim ar trebui să plătească aceeași cotă de impozit ca un CEO, adică tipul ăla cu zeci de mii de euro pe lună, ca și cum am vorbi de mere vs. pere. E clar că, în această ecuație fiscală, n-avem nicio echitate, totul pare umplut cu frici sociale, iar Budăi, cumva, a reușit să strige asta pe Facebook!
De altfel, acest Budăi, un fel de apărător al celor nevoiași, susține că un stat care se respectă nu poate să construiască echilibru social fără, atenție, un minim de echitate fiscală, care ar trebui să fie apoi baza unei societăți sănătoase. Pe scurt, un fel de principiu al bunăstării unde toată lumea se îngrijeşte de toată lumea. Dar haideți să vedem, impozitarea progresivă nu-i ceva extraterestru, e normă în majoritatea țărilor europene, adică un fel de standard. Uite, Franța, Germania, Italia, și altele, toate au înțeles că nu poți construi o societate echitabilă cu reguli oarbe, dar noi cam rămânem pe același drum prăfuit, fără viziune.
Budăi afirmă cu tărie că impozitarea progresivă ar putea fi un instrument crucial pentru a face o distribuție mai echitabilă a poverii fiscale și pentru a sprijini dezvoltarea economică sustenabilă – wow, ce concept supranatural, nu-i așa? Iar ca bonus, el ne reamintește că impozitul progresiv nu-i chiar o invenție recentă, ci a fost introdus în România pentru prima dată în 1923, atunci când liberalii conduși de Brătianu au adoptat Legi, ce vremuri pentru unii, dar pentru alții, cum vedem, e o permanentă luptă cu ciocanul istoriei!
“`
