“`html
România Pe Calea Aderării la OCDE: Promisiuni Sau Visuri Încețoșate?
Pe scurt, treaba stă cam așa, Luca Niculescu, un secretar de stat în Ministerul de Externe, a declarat vineri la un summit, adică la un mare eveniment cu vorbe frumoase, că România a reușit să închidă 15 din cele 25 de comitete pentru a adera la OCDE, o organizație care pare că ne-ar putea salva, dar oare e așa? Totul se întâmplă, să zicem, conform planului, în anul viitor, dar cine știe ce se mai poate întâmpla pân’ atunci, nu?
Păi, să înțelegem, suntem printre cele 8 țări care aspire să se alăture acestui club select, iar Niculescu ne asigură că România e lider. Lider cum? Cu 15 comitete închise, dar zice el că mai avem 10 și că suntem foarte aproape. Adică e ca la școală, nu? Că trebuie să închei toate materiile, dar uite că unii au rămas cu restanțe.
Deci, 3 ani de muncă dură, dar ce e o treime dintr-un total de comitete care se ocupă cu tot ce vrei și nu vrei? De la digitalizare, mediu, agricultură și sănătate, avem de toate. El spune că ne țină pumnii, dar oare nu se miră nimeni că un secretar își scoate televizorul din casă ca să se concentreze mai bine? Să mai zicem că nu e o tehnică pe care unii o folosesc? Chiar așa?
Optimismul lui Niculescu, ei bine, sună promițător, dar ce înseamnă asta? Că trebuie să le arătăm o Românie funcțională, adică fără probleme și scandaluri, că dacă nu, ne trezim că rămânem pe dinafară. Și se compară cu NATO și UE, adică, are dreptate? NATO îți aduce securitate, Uniunea prosperitate, dar OCDE, ce ne oferă? O etichetă? Bună, dar cam atât?
Deci, dacă România intră în OCDE, se deschid porțile investițiilor de calitate, dar oare nu am mai auzit asta? Niculescu zice că ne va ajuta să colaborăm cu economiile cele mai dezvoltate, o bază de date fantastică și politici economice temeinice, dar cine se mai preocupă de astfel de lucruri?
Și nu în ultimul rând, un avantaj ce ține de trecut, OCDE fiind născută din Planul Marshall, dar oare asta mai are relevanță azi? Să ne gândim, noi am avut alte șanse în 1947, deci acum e altceva, dar speranța moare ultima, nu?
În concluzie, se pare că promisiunile sunt frumoase, dar viitorul rămâne incert. Rămâne să vedem dacă România va reuși cu adevărat să facă saltul ăsta, sau rămânem doar cu vorbele și păpădia în vânt.
“`
