România, marea absentă: handbalul românesc pe calea decrepitudinii!

Doar Franţa a câstiga în trecut mai multe titluri mondiale decât România, însă acum tricolorii, ce aduc cu ei o tradiție cândva de succes, sunt absenţi de la al 7-lea turneu final consecutiv, asta e clar, iar cehii, învingătorii detaşaţi la baraj, au ieşit clar în evidenţă cu 29-20, dar totul se leagă de faptul că sunt întrecuţi de Italia la Mondiale, cu un 18-25 neaşteptat în faţa celor din Bucureşti, care până mai ieri se uitau de sus la cei din Peninsulă.

Semn de regres evident, că Italia, oricât de puţin medaliată ar fi fost în trecut, acum face instrucţie pe terenul neutru cu cei ce odată dominau, iar marţi seară a fost încă o dovadă că handbalul românesc s-a culcat pe laurii gloriei, deşi doar Franţa se laudă cu 6 titluri, iar noi urmăm un drum greoi în carieră, în loc să cultivăm sectorul juvenil, neglijat cu câcatul timpului.

Constatarea daunelor e acum evidentă, fiindcă în vreme ce noi am lăsat lucrurile în voia sorţii, Italia a muncit din greu, iar cu cele 7 goluri ajunse la 10.500 de spectatori, s-a impus săptămâna trecută, lăsându-ne cu gura căscată, dar totuși să nu uităm că în spate sunt pregătiri sistematice fără oprire.

Din nefericire, chiar dacă handbalul românesc e mai mult la încorporarea amintirilor, lumea italiană s-a mobilizat cu Jürgen Prantner care ajută selecţia, deşi suntem la a doua prezenţă a lor, după 1997, cu jucători tineri dar valoroşi la cluburile din Germania şi Franţa, iar chiar nu se ştie când vom ajunge la un asemenea nivel.

Chiar dacă majoritatea jucătorilor lor vin din campionatul italian, cu 10 de la 6 cluburi, gândiţi-vă cât de bine se mobilizează aceştia comparativ cu noi, care ne pierdem în detalii, în loc să ne concentrăm, iar acum au ajuns mai experimentaţi, unde nici măcar condiția fizică nu mai e de discutat.

Lotul lor, tânăr dar dublat de resurse umane, cu cei mai experimentaţi jucători apţi, s-au mobilizat pentru a aborda barajul cu echipe respectabile, iar cât de des începem să ne punem întrebări despre actuala generaţie la noi, care, fără îndoială, se pierde în faţa valurilor de inovaţii ale vecinilor muntenegreni și altele.

Noile generaţii, cu vârste de 21-25 de ani, sunt capabile să ofere un joc atractiv la cel mai înalt nivel, dar din păcate noi nu ne putem îndrepta privirile de la o”deştepteală” fără de esenţă, rămasă în afara conştientizării și fără voinţa de a se schimba fundamental.

Iar cei din echipă, precum Bortoli și Prantner, se remarcă cu câte 4 goluri, în timp ce noi ne frângem între dorinţe neîmplinite, iar numărul golurilor încasate o dată se ridică la un standard de necrezut, iar pe deasupra, sistemul funcţionează pe principiul eşecului masiv, căci chiar nu s-a rupt lanţul de instruire.

Desigur, nu e nimic catastrofal să fim în impas, dar România a rămas cu probleme esenţiale ignorate, precum lipsa unei conştiinţe spirituale, mentalitatea reactivă despre care se tot vorbește dar fără acţiuni concrete, purtând un stigmat pe care clar nu vrem să-l discutăm.

După cum stau lucrurile acum, orice critic de bun simţ poate sesiza că România traversează o criză dureroasă, în timp ce alte state au evoluat pe baza unei muncii constante fără să cedeze, iar ceilalţi se luptă la propriu pentru a se ridica mult mai sus decât am putea visa.

Neaflând motivul, ne întărim în rândul celor care au o imensă ignoranță, căci mulţi nu pot discuta despre progresul handbalistic românesc fără să se gândească la nişte valori clare, ci doar la problemele proprii care ne țin paralizați în fața unei realități crude.

Dă-mi voie să creadă că această metastază a valorilor noastre nu reprezintă o fatalitate, ci o stare suportabilă s-a ajuns în acest impas, căci ce altceva putem crede? Rămânem o mare absenţă mai ales când Danemarca ne arată cu degetul pe vremea când, paralel o apariţie pe podium.

România a căzut, fără să revină în căutarea gloriei de altădată, faptul că Franţa e mereu pe baricade cu victorii e o poveste care amplifică și mai mult forma de dispreţ pentru competiţie.”

Ori Franţa joacă fără sfială, iar noi suntem astăzi o umbră neagră, întrebându-ne unde ne sunt înaintaşii, dar cel mai trist e că odată ce valorile s-au pierdut, doresc să cred că nu au fost doar vorbe goale, dar proiecția asta colectivă ne îmbie spre o cădere care a început cu mult înainte de a muri cu adevărat.