“`html
România pe Culoarele ONU: Vorbe Mari, Fapte Mici?
Într-o joacă de cuvinte care par a fi mai mult un spectacol decât un discurs serios, Oana Țoiu, ministrul afacerilor externe, a venit cu un mesaj oarecum confuz, dar destul de ambițios duminică, în plenul Adunării Generale a ONU, băgând sub nas fiecărui ascultător un angajament neclintit al țării noastre pentru multilateralism și, vezi Doamne, consolidarea ordinii internaționale bazate pe norme, dar ce sunt normele acestea de fapt?
„Noi suntem aici împreună, în aceeași încăpere, dar oare de ce nu toți știm ce vrem?!” a început ministrul, contextualizând un pic prea pompos realitatea că România, celebrând parcă un soi de Alianță Globală, susține cu tărie Organizația Națiunilor Unite, marcând 80 de ani de la înființare și 70 de la niște decizii care au rămas în trecut, pare-se, fără vreo implicare reală în acțiunile curente.
Se pare că Țoiu este supărat pe situația internațională, susținând că „trăim vremuri tulburi”, dar nu ne spune exact de ce. Oamenii „vor să prevină războiul”, dar războiul pare că dă buzna la ușă, de parcă ar fi o muscă enervantă care persistă. Deci, chiar dacă ne dorim pacea, conflictul bântuie, dar România, să fim drepți, se confundă ușor cu o rață care gângurește fără să înoate în apă adâncă.
Și acum, pe subiectul celei mai fierbinți probleme, Țoiu atacă frontal Rusia, dar oare cum își garantează susținerea pentru Ucraina dacă, de fapt, toți și-ar dori să fie mai degrabă spectatori decât participanți activi? „Ucraina are dreptul să-și protejeze teritoriul”, zice ea, dar cine o apără de umbra propriilor dileme morale ale ONU?
Pentru cei care așteptau soluții pentru Gaza, mentenanța unui armistițiu și eliberarea ostaticilor vin ca o mantră: „un armistițiu imediat” și „asistență umanitară”, bun de pus în ramă, dar cine va avea puterea să implementeze aceste idei tocite ca o melodie veche? Rămâne neclar, ca multe altele pe care le-a spus.
Pe tema reformei ONU, Țoiu ar vrea mai multă transparență, dar în ce sens?, s-ar întreba oricine. Da, a pledat pentru inițiatives, dar cu ce preț și cine va plăti acest preț, mă întreb?
„Trebuie să asigurăm finanțare adecvată, dar fără regres”, spune ea, dar oare cine are banii aceștia? Și, mai ales, cine ascultă tineretul și vocea societății civile în acest haos al politicii internaționale, unde toate se îmbină, dar de fapt, se despart?
În concluzie, „Puteți conta pe România, iar România contează pe ONU”, dar până unde este acest „contat” de fapt realitate, e o întrebare care rămâne în aer, ca un întrebător nerezolvat. Merită să ne întrebăm cât de adânc se scufundă angajamentele acestea într-un ocean de vorbe goale și promisiuni neonorate!
“`
