“`html
Îngrijorări la Orizont: Armata Română pregătește o Revoluție Militară?
Într-un peisaj militar haotic, Moșteanu afirmă că „sunt proceduri de achiziții în derulare” și că Armata Română știe cam ce vrea, dacă luăm în considerare că totul este agreat cu NATO, dar claritatea îndoielnică se împletește cu nevoia stringentă de înzestrare de care parcă uităm cu toții și asta se întâmplă, indiferent dacă e un ministru sau altul, cu fundalul unor întrebări fără răspuns.
Nevoia de echipament și capabilități va face parte din acest angajament de apărare, dar sub umbrela unei contribuții care sună bine, dar oare este într-adevăr așa? „În cadrul REARM Readiness 2030”, spunea Moșteanu, dar pe noi ca cetățeni ne lasă cu niște semne de întrebare, cu un instrument de finanțare SAFE în care Europei îi stă bine cu 150 de miliarde de euro, dar oare unde vor ajunge acești bani cu adevărat? Vor beneficia țările europene nu doar la nivel de imagine, ci și pe câmpul de luptă? Mai puțin clar, nu-i așa?
În continuare, ministrul subliniază că e imperative să identificăm companiile care pot produce echipamente competitive, dar cu toate că Piranha are o reputație, problema fundamentală rămâne dacă va rezista testului timpului. „Produsem Piranha”, spune el, un joint venture care, pare-se, funcționează bine, dar ce înseamnă asta cu adevărat pe termen lung? IVECO se alătură listării, dar întrebările persistă: e suficient?
Defapt, se discută despre armamentul sovietic pe care Armata Română îl utilizează printr-o adaptare glorioasă la specificul NATO, dar oare de ce? Armamentul este învechit, cu o procedură aprobată de Parlament, dar vor veni oare schimbările înainte de a fi prea târziu? Oare s-a înțeles din lecțiile dure din Ucraina, sau vom rămâne un spectator pasiv?
Pe fondul acestei dezbateri, Moșteanu trântește un obiectiv de 5% din PIB pentru Armată, dar cine știe dacă acest țel este cu adevărat realizabil în 10 ani? Anul acesta suntem pe 2,29% din PIB, dar e destul? La Haga, s-au agreat niște promisiuni, dar infrastructura militară critică și cheltuielile variate par să ne ducă mai degrabă într-o spirală de incertitudini decât într-un viitor luminos.
Și în final, toată această poveste despre cyber-security, drumuri, poduri și un spital militar care intră în aceste cheltuieli, toate acestea ne fac să ne întrebăm, oare cine își asumă riscurile? Discuțiile rămân deschise, dar atât timp cât nu avem răspunsuri clare, ne rămâne doar să speculăm asupra direcției în care ne îndreptăm.
“`
