România se pregătește să-și asume angajamente majore, dar oare sunt acestea doar vorbe goale?
În primul rând, cu tot ce s-a întâmplat în ultimii doi ani, adică au fost președinți în România care, să zicem, au avut mandate, dar cam tot ce se știe este că România, cum să zic, și-a asumat niște chestii, de exemplu că nu trimite trupe în Ucraina, dar că va oferi suport logistic nu e deloc clar, iar pregătirea militarilor ucrainieni ar trebui să se întâmple în România sau, nu-i așa, în alte țări europene în colaborare cu armate din respectivele țări, și tot așa, participare la programe comune de, cine știe ce, înarmare care sunt, desigur importante, dar se pierd în amănunte.
Șeful statului a spus, sau mai bine zis a subliniat un aspect, că documentul rezultat, ceea ce a ieșit de la reuniune, nu o să fie doar o simplă declarație de intenție, deci e clar că fiecare stat participant, inclusiv România, așa cum a zis Nicușor Dan, va trebui să-și asume formal niște obligații, dar totuși ce înseamnă formal, adică e greu de spus în contextul actual, că toată lumea știe ce e de făcut, dar să vedem și cum se pune în practică.
„Și pentru ca documentul de azi să nu fie o simplă declarație de intenție”, iar adică e nevoie ca aceste angajamente să fie trecute prin Parlamente, deci în momentul ăla, când o să avem un decupaj pe fiecare dintre țări cu ce presupune asta, cam acest decupaj va fi un act, important, pe care Parlamentul României, adică ce să vedem, îl va aproba, dar e o întrebare dacă va fi aprobat fără discuții sau nu, că deja s-au făcut destule declarații în sensul ăsta.
Declarațiile au fost făcute, adică asta nu e o simplă întâmplare, după o reuniune care s-a desfășurat la Paris, dedicată garanțiilor de securitate pentru Ucraina și vorbe despre rolul „Coaliției de Voință” în monitorizarea, să zicem, a unui eventual acord de pace, dar rămâne de văzut, că vorbe sunt multe dar faptele, cine știe când vin, nu?
