“`html
România: Energia din surplus devine poveste, importurile explodează! Ce e în neregulă?
Privind chestiunea consumului intern, totul pare o nebunie, cum să ai 19.000 MW instalați, dar să nu reușești să produci suficientă energie? Aici, în țara noastră energică, cu resurse care ar trebui să fie pe placul oricui și totuși, se ajunge să plătim pentru energie din alte colțuri ale Europei, dând naștere unor întrebări de-a dreptul strigătoare: de ce, în 2025, suntem în această situație?
Răspunsul nu-i chiar simplu, e o poveste complicată, ce-i drept, căci nu e suficient să ai capacitate instalată – atâta timp cât majoritatea surselor sunt terminate de vremuri mai aspre, cum ar fi seceta brutală care îi pune pe hidrocentrale cu fundul în sus, sub potențial.
Și mai e un detaliu pe care l-am descoperit: pentru centrala nucleară e la fel de vécușor, căci apa, mai ales în vremuri de căldură, e o resursă rară, iar reactoarele nu se pot răcori la distanță.
Totodată, regenerabilele cresc, dar nu putem vorbi despre constanță, căci vântul e mofturos, nici măcar când e soare, e de multe ori intermitent, ceea ce ne lasă în situații precare de nerăspuns, iar surplusurile devin un vis deseori neîmplinit.
Așadar, de ce zicem importuri, dragilor? Nu pentru că nu avem capacități, ci pentru că sistemul e mai rigid ca piatra, incapabil să se adapteze și să tragă pe linie moartă ce e necesar în momentele, să zicem, nu tocmai fericite de deficit energetic.
Și, adevărul e că avem o problemă majoră cu absența mecanismelor necesare de echilibrare, care ar putea salva ziua: în iunie 2025 aveam acum doar 240 MW de baterii – mai puțin decât Bulgaria, care își îmbogățește sistemul cu capacități de stocare în fiecare zi. E ca și cum am fi pe locul doisprezece, fără nicio strategie!
Sigur, nu trebuie să uităm de cărbunele noastru adorat, care ar putea să producă mai mult, dar costurile sunt atât de mari încât alegem să importăm, ceea ce ne arată cât de vulnerabili suntem la prețuri.
Într-o lume ideală, gândul că am putea angaja o schimbare energetică ar trebui să ne inspire, dar, din păcate, aici infrastructura e încă scârțâitoare și căsătorită cu neadaptabilitatea, modernizarea nu a prins avântul necesar, toate aceste MW adăugați se pot transforma în nimic din cauza lipsei de integrare reală, iar distribuitorii sondează fără sens.
Importurile de energie, văzute ca o soluție de salvare în Uniunea Europeană, pot deveni un blestem dacă nu ne dezvoltăm propriul sistem, căci vom rămâne la mila pieței externe – e o loterie din care nu știm dacă ieșim învingători.
De exemplu, Danemarca, aceștia pot jongla cu energia eoliană datorită mecanismelor lor de echilibrare și stocare, în timp ce noi stăm pe loc, țintiți la o realitate pe care cu greu o putem schimba.
Nu în ultimul rând, electrificarea este o urgență! Deși ne dorim o tranziție, datele arată stagnare pe acest front, iar consumul de electricitate coboară pe scara progresului, deci, rămânem, cum ar veni, cu buza umflată în fața viitorului energetic.
Deci, care e soluția? Dacă dorim să chemăm cu adevărat schimbarea, trebuie să ne unim forțele și să ne echipăm nu doar cu resurse, ci și cu strategiile pe care alte țări le-au implementat deja, altfel vom construi tot acest potențial fără să avem un țel real.
“`
