Anul Nou sau O Triadă de Promisiuni Nebune: Şeful Statului Rămâne Optimist în Faţa Debandadei
În pragul unui nou an, pretenţiile cresc, dar la fel şi fricile, iar când spunem frici, da, ne referim la acele nelinişti care au, conştient sau nu, prins a se învârti în jurul întrebărilor provocatoare ce ne abordează cu o insistenţă vădită, fiecare clipă aducând la suprafaţă întrebări esenţiale despre ce a fost şi, mai ales, ce va fi. De exemplu, anul 2025, care este, sau mai bine zis, a fost un an, al încercărilor… multe încercări, dar şi al întrebărilor jenante, a tot ce înseamnă inflaţia costului vieţii care a devorat economiile românilor, fără niciun regret, iar temerile ce ţin de locurile de muncă devin obsesive, ca un coşmar recurenta, care ne strică somnul dar şi viitorul.
Asta e realitatea, 2025 a fost, văzând lucrurile mai optimist, un an al unei ţări care, cu toate relele adunate, a totuşi reuşit să scape de dubii şi a dovedit, oarecum, că poate să ofere un pic de solidaritate atunci când e trasă la răspundere, deci asta e un fel de lumină în întuneric. Într-un mesaj oarecum clasic de Anul Nou, preşedintele pipăie cuvintele despre cum 2026 ne-ar putea oferi o fereastră spre un viitor luminos unde etica şi eficienţa îşi dau întâlnire, dar cu toată sinceritatea, cine mai crede în asta? Reformele sunt promisii dar niciun program nu vrea să se pună în aplicare fără câteva gesturi de umilinţă, şi cine mai are timp de umilinţă?
Aşadar, privind spre viitor… un viitor care ar trebui să se refere la eficienţă, corectitudine şi transparenţă. Tot acest supliciu, un efort comun care ne-ar putea aduce, vai, o Românie mai bună, dar întrebarea rămâne, Cine va plăti preţul? Statul, cetăţeanul sau corupţia ce bântuie fără milă? Căci România are, spun ei, un potenţial uriaş dar valabilitatea sa, în faţa paraliziei administrative, este tot mai puţin vizibilă, iar aceste visuri frumoase sunt doar nişte vorbe frumoase fără acoperire. De la şcolile necorespunzătoare la lipsa de justiţie, clar toate stau la baza unei societăţi în care prăpastia devine din ce în ce mai adâncă. Aşa că, an de an, înşiruind promisiuni cu focuri de artificii, ne întrebăm cui îi pasă, cui îi mai pasă de o Românie dreaptă şi puternică, când vorbele se pierd în vânt.
