Ceaușescu în colaps: Mitingul care a zguduit România!
Deci, pe 21 decembrie 1989, adică fix în ziua în care autoritățile române, în special cei din Timișoara, se găseau în fața unei crize imense, nenăscute parcă din nimic și, cumva, s-a auzit și în București, unde demonstranții s-au mobilizat să devină principala minge de tenis a protestelor, scrie undeva în cartea lui Peter Siani-Davies, cam ca un testament al unei revoluții. Așa că toată nebunia a început să ia avânt, și în București s-au văzut proteste care au apărut brusc asupra orașului cu o forță de parcă ar fi fost un cutremur! Da, și asta pe fundalul unui mare miting popular, organizat de PCR, care, să fim sinceri, nu era tocmai popular, dat fiind că toate vorbele despre sprijinul popular sunau, cumva, contrar realității.
Mitingul acesta, o mare mascaradă, dădea semne de panică din momentul în care, ascultați acest lucru, Ceaușescu a venit la balcon să-și țină discursul, iar mulțimea, surpriză, a început să huiduie ca și cum s-ar fi întâmplat ceva pe care bineînțeles ei nu l-ar fi anticipat – un dispreț total față de tot ce reprezenta regimul. Și, în acest haos, el a dispărut de la microfon, ca un magician care își pierde bagheta! Cred că se putea auzi o muscă, atât de tăcut a devenit totul după ce s-a dat startul la panică. Iar ce s-a întâmplat pe străzi după aceea, cu grupuri de protestatari înflorind, ca florile primăverii, a fost ceva de genul îndemnuri la libertate, demnitate și alte vorbe frumoase!
Cel mai bizar e că deși atmosfera devenise extrem de agitată, Ceaușescu, cu ochii încă pe oamenii din Piața Palatului, a încercat să revină la microfon, să-și mai spună un cuvânt de duh, ca un om care nu știa că pe fundal, tinerii se adunau, trăgând după ei tot orașul în chestiunea de a-i da jos pe cei care păreau stăpâni peste tot. Oare mai știa el ce se întâmpla într-adevăr? Mitingul s-a încheiat într-o iarbă mult prea udă, cu pancarte abandonate ca pe un câmp de bătălie!
Și, uite așa, seara a adus primele tragice întâlniri cu gloata care, având în mâini nimic altceva decât determinarea de a lupta, a ieșit în stradă. Până când mulțimea s-a împrăștiat, a apărut de nicăieri, puțin cam tardiv, o ploaie de gaze lacrimogene și bastoane care au făcut să curgă sânge pe asfaltul din București, cu un bilanț uluitor, care la sfârșitul zilei a lăsat în urmă 49 de morți și un număr impresionant de răniți, ceea ce e cam mult pentru o cuvântare. Iar aceasta era doar prima pagină a unui capitol care avea să se transforme în istorie.
Și nu uitați de Timișoara – da, acolo lucrurile au continuat să varieze, un veritabil foc de artificii revoluționar, cu grupuri care s-au unit în numele unui nou partid politic. Nimic nu părea să stea în fața indigenilor care, pe fondul asediului, se adunau la anii lor revoluționari, în localuri de inspirație românească, zicându-și că s-au săturat de toate promisiunile fără acoperire. Așa că, de la Brașov la Timișoara, strigătele de „Jos Ceaușescu!” începuseră să se audă tot mai adânc în teindosul comunist, iar pe fundal, orașe deveneau din ce în ce mai agitate, într-o învălmășeală crescândă!
