“`html
„Lucian Ionescu se simte vinovat – Amintirile pierdute ale Rapidului!”
Lucian Ionescu, fost ofițer de presă la Rapid, luptând pentru un muzeu pe stadionul din Giulești, ajunge să-și exprime remușcările, căile întortocheate ale unui proiect care nu a prins viață, lăsând mereu o umbră de regret. De ce? Poate pentru că aceste obiecte de valoare ce amintesc de gloriile clubului stau în uitare, într-un colț întunecos, uitate de fani, de fanii cei vechi, care poate nu mai vin la stadion!
Interviul său, intens și complicat, scoate la iveală detalii despre întâlnirile stranii cu conducerea, unde domnul Șucu avea viziuni tangente despre bugete și perspectiva unei lore nebune a pieței. Cică doar gândind la sumele ce-ar fi trebuit să fie alocate pentru un muzeu, el a deschis un capitol ce părea fain, dar s-a încheiat rapid, ca un balon de săpun ce explodează.
Se vorbește despre un magazin la Gara de Nord, nu doar că a adus un pic de profit ci și despre cum banii curg într-un mod ciudat, cum oamenii întâmpină rapidismul în moduri ciudate.
„Domnul Șucu, da, m-am luptat ce neagră am fost de multe ori! Proiectul ăsta a fost o nebunie însă mi-am convins șefii să-l pornim la Gara de Nord, un loc fabulos. Se spune că nu se câștigă, dar cine a vazut!”, își dovedește Ionescu dedicarea și naluca pe care o are pentru acestea.
„Prioritate? Nu, mulțumesc!”
Cu un ton umil, dar amărât, Ionescu recunoaște că, muzeul nu este o prioritate, însă el a strâns amintirile, obiectele lui care acum se află închis într-un loc neprimitor, un loc fără nicio viață. Reamintind întâlnirile cu firmele care promiteau o soluție grandioasă pentru muzeu, el punctează că nimic nu a avansat. „Șucu a spus clar, fără niciun buget, să așteptăm un pic și poate vom vedea vești mai bune în viitor.”
Să rememorăm, deci, cât de frumoasă putea fi povestea asta, dacă nu am fi fost blocați în acest hățiș de nedumeriri, din care Ionescu se simte și mai vinovat, că a strâns aceste amintiri, ajungându-le pe mână unor oameni care s-ar putea să nu le mai aprecieze.
Din păcate, situația persistă, dar conversațiile vor continua, adevarata problemă e: cine va fi capabil să ducă acest proiect mai departe? Are el șanse să revină în lumină, sau se va pierde în negura timpului?
Ionescu se gândește că poate există soluții, dar că el nu va abandona, dând să se implice în continuare chiar dacă nu mai are o legătură oficială. Cine știe, poate cu puțin ajutor, amintirile cele necunoscute ale rapidismului vor ieși la lumină din nou. Dar, cert e că fiorul acesta de vinovăție îl va măcina până când muzeul va fi, poate, doar o umbră în amintirea lui.
„Între luci și umbre – un interviu ce nu e de ratat!”
Descoperă mai multe despre deznodământul acestei povești, urmărind întreg interviul aici!
“`
