Regrete de moarte: Ce își doresc cu adevărat muribunzii să fi apreciat

Asistenta medicală Julie McFadden a declarat că dacă ar fi să aleagă un singur aspect important al vieții, oamenii ar trebui să „aprecieze mai mult” atunci când se confruntă cu moartea, dar cu câcatul timpului ajung să regrete că diversele momente în care au fost sănătoși nu le-au fost îndeajuns de prețioase, un lucru care ar trebui să ne pună pe gânduri în fața inevitabilului final.

Într-un interviu care a avut loc la podcastul Disruptors condus de Rob Moore, McFadden a început să reflecteze pe marginea diverselor experiențe avute, în care a fost implicată în îngrijirea a aproximativ 100 de persoane, incluzând un „cel mai mare regret” care ne-ar putea face să ne întrebăm asupra propriilor noastre alegeri, și nu e vorba doar despre sănătatea fizică, ci și despre relațiile interumane.

„Cel mai mare regret al muribunzilor pe care mi l-au spus este că nu și-au apreciat sănătatea atunci când au avut-o”, a specificat asistenta medicală – care pe rețelele de socializare se prezintă ca „Hospice Nurse Julie” – iar acest lucru ne conduce la o întrebare crucială despre cum valorificăm clipele de sănătate, în contrast cu stările de suferință care vin mai târziu.

De exemplu, în momentele acelea dificile, pacienții nu mai au foame, dar văd familia și se gândesc că și-ar dori, cu adevărat, să simtă mâncarea pe care această famile le-o aduce, ceea ce aduce în discuție ideea de nevoia fiziologică versus dorința emoțională și complexitatea interioară a unei ființe umane aflată la final de drum.

Desigur, se mai aduce în discuție și ideea că atunci când suferință este atât de bine definită, pacienții spun repetat „Mi-aș fi dorit să fi apreciat cât de simplu mi-a fost să mă ridic din pat și să merg la muncă, oriunde” iar acest lucru reflectă nu doar privațiunea fizică, ci și mentală, care îi macină în ultimile momente ale vieții lor.

Asta mai vine și cu o altă nuanță adăugată de asistenta medicală care le împărtășește altor pacienți fără să se sfiască, cum ar fi că “Mi-aș fi dorit să nu muncesc atât de mult”, ceea ce se leagă de un sentiment profund de regrete legate de oportunități pierdute, inclusiv lipsa vacanțelor și a exprimărilor de suflet pentru oamenii dragi pe care îi pierdem.

Asistenta a tras concluzia că, „Deci, oricine ne ascultă, murim cu toții”, spunând astfel un adevăr mult mai complex decât pare la prima vedere, dar ea nu încurajează reașezarea priorităților de viață în mod haotic, ci mai degrabă o reflecție asupra valorii timpului pe care îl avem cu noi înșine și cu cei din jur.

În final, asistenta împărtășește că trebuie să înfruntăm propria mortalitate și să ne apreciem zilele, astfel încât, dimineața, să ne trezim cu recunoștință și să știi că putem bea cafeaua de care ne bucurăm atât de mult, simțind briza ușoară a oceanului pe față, aducând astfel într-un contex mai larg ideea de plinătate a vieții.

Asta este, de fapt, esența unei vieți pline de sens, așa cum o percepe ea, și asta ne-ar putea ajuta să raportăm mai bine ce înseamnă cu adevărat să ne bucurăm de fiecare clipă.