“`html
Divorțul nu oprește arta – Anamaria Prodan și fiica sa, Rebecca, cuceresc Bucureștiul!
Într-un colț al tumultului, divorțul dintre Anamaria Prodan și Laurențiu Reghecampf și-a încheiat formalitățile, dar drama dintre ei continuă ca un spectacol prost scris, cu procese și litigii, în timp ce Anamaria, da, e fericită și se bucură de viața personală, dar mai ales de copiii ei, mai ales Rebecca, care acum e pe val, sau așa pare, și expoziția asta ce a avut prima în capitală, cum ar fi, expoziția ei solo, ceva, să ne aducă bucurie, vrăjeală artistică.
Rebecca Prodan sau cum se numește în acte – Rebecca Dumitrescu Prodan, a deschis un fel de expoziție intitulată „//001” la galeria Kulterra, dar asta e doar un detaliu de fundal în poveste, fiindcă expoziția era o reflecție despre viața ei, rădăcinile de la București și cam tot ce a fost și nu a fost. Oare e doar artă? sau e mai mult, nu se știe clar, dar se simte că e vorba și despre lupta ei interioară, despre apartenență, despre necunoscut și tot ce vine cu el.
În vreme ce lucrările expuse, adică tot ce a creat, sunt descrise ca o meditație, cum ar veni, asupra dezrădăcinării și apartenenței, totul între două lumi care se ajung uneori, dar nu mereu; tonuri neutre, cum ar fi cele pământii, căci Bucureștiul îi pictează trecutul, dar nu aș vrea să derutez despre asta, sunt parte din poveste, dar sunt și foarte multe emoții și tensiuni care mai mult creează confuzie în rândul celor ce le privesc.
În fine, formele astea abstracte, mă rog, bizareria lor, trădează o adâncă introspecție care da, cum spuneam, e plină de confuzie, „liniște dezordonată” de parcă fiecare lucrare îi spune ceva mai profund decât tabloul în sine, dar parcă nu atât de clar încât să ne dăm seama despre ce e vorba cu adevărat, iar temele astea de dezrădăcinare nu sunt doar despre spații, ci și despre lupta ei de a se integra, de a fi acceptată, și când te gândești la dilemele sociale, fuu, devine greu de urmărit.
Pentru că, hai să fim sinceri, „//001” nu e doar o expoziție despre Rebecca, ci un omagiu, dar și un joc de cuvinte despre rădăcinile ei, care încă mai trăiesc cumva în fiecare gest creativ și început de oarecare, dacă înțelegi ce vreau să spun. O pledoarie pentru puterea artei de a reflecta trecutul și de a transforma contururile, iar tăcerea aia, la un moment dat, devine zgomotoasă de confuzie, dar e ok, căci acestea sunt complexitățile apartenenței în tot acest haos artistic.”
“`
