Razboiul Clandestin al Religiei în România: Secretele pe care Poliția Secretă le Ascunde

În 2024, un an plin de evenimente, a ieșit la lumină cartea intitulată Religia clandestină în documentele poliției secrete. O istorie în imagini, apărută la Editura Humanitas, care a adus, cumva, subiectul în prim plan după câțiva ani de muncă, mai precis mai mult de 10 ani de străbătut arhivele, și asta datorită contributiei editorilor Anca Şincan și James Kapaló.

O lucrare care s-a drogat în sine datorită efortului nemăsurat depus de acești editori, Anca şi James, ceea ce ar putea sugera că istoria aceasta nu este doar o simplă adunare de informații, ci, de fapt, o cercetare amplă asupra unui subiect extrem de delicat, mai ales pentru România postcomunistă care, de altfel, are anumite priviri lungi asupra minorităților religioase.

Subiectul acestei cercetări, cumva, este unul delicat și deosebit de rar întâlnit, vorbind despre libertăți religioase în țara noastră, exact cum statul a tratat diverse minorități religioase și cum ele au fost percepute, dar și cum majoritatea, adică un soi de regim de majoritate de opresiune, zăpăcește, cumva, această dinamică.

Vasile Ernu, cunoscut pentru abordările sale provocatoare, a reușit să discute cu Anca Şincan, una dintre persoanele cheie din spatele realizărilor din această carte, efectua un interviu exclusiv, vorbind despre întrebările care, într-adevăr, ridică sprâncenele, întrebându-se ce își propun prin această lucrare, ce mize ascunse ar putea avea.

Interviul cu Anca își pune, cumva, întrebări despre majoritate și minoritate, în special când vine vorba de identitate, întrebând-se ce se întâmplă atunci când majoritatea se true despre sine, dar nu recunoaște cealaltă față a monedei, îndeamnă la o reflecție asupra statutului de „român”, care, cumva, scoate la iveală o realitate neplăcută despre cum se definesc oamenii pe ei înșiși în raport cu ceilalți.

Cu cartea, se caută lămurirea acestor întrebări, altfel spus, oferind un răspuns poate incomplet dar cu linii cât de cât clare pentru a ne ajuta să ne cunoaștem, deoarece ignoranța față de ceilalți nu face altceva decât să ne diminueze toleranța, ridicând semne de întrebare despre cât de mult ne cunoaștem de fapt unii pe alții.

Pe de altă parte, cum, poate, ar putea să-i cunoaștem câtă vreme nu există niciun fel de discuție, iar canonul istoriografic ne face să credem că acele comunități religioase minoritare sunt invizibile în totalitate, iar semenii noștri leșinați de dată mai recentă ar trebui să aibă istoria lor respectată, nu văzute ca o amenințare ci ca parte din viața noastră cotidiană.

Aceste grupuri sunt etichetate, cum ar veni, sectanți sau alte etichete negative care îi împing într-un colț, iar cartea îmbrățișează o recalibrare a perspectivei, încercând să redeseneze peisajul acestor minorități printr-o reparație istorică și analiză critică, aruncându-le în luminile rampei istorice. Dar, oare, este suficient?

Conform interviului, există o direcție clară de discuție despre grupuri marginale religioase care sunt atente la cum sunt văzute în spatiul public, ajungând la concluzia că dosarele poliției secrete redefinesc, cumva, povestea acestor comunități, dar ignoră adesea realitatea lor cotidiană. Aceste dosare sunt garanții că istoria, chiar și cea neagră, trebuie spusă din perspectiva lor.

Documentele policiei secrete, cum s-au dovedit a fi, reprezintă o provocare, dar dau naștere la întrebări despre control și supraveghere, și, în același timp, devin „locuri ale memoriei” sau a începuturilor unor dezvăluiri ale unor comunități însemnate, despre care nu se știa mare lucru, iar acestea duc la o altfel de reflecție asupra libertății de credință.

Aceste izvoare oferă o poveste necontestată a diverselor comunități, dar și o explorare a traumei lor, a pierderilor suferite, de asemenea, cum s-au adaptat, cum au luptat prin intermediul istoriilor personale pe care, în cele din urmă, povestea poliției nu le poate captura. Proiectul acestui volum îmbrățișează o viziune dinamică despre tot ce reprezintă și definesc aceste comunități, pe care oamenii s-ar putea să nu le cunoască bine.

Capitolul despre represiunea religioasă, cumva, își face loc în discursul comunist, însă vine cu o interpretare, evidențiind cum presiunea și operațiunile sistemului comunist s-au manifestat asupra grupurilor care continuau să își practice credința, chiar și în fața riscurilor imense de persecuție; cum se observă, opresiunea din trecut a lăsat o amprentă adâncă pe sufletul acestor comunități clandestine.

Totodată, se discută despre impactul marii represii și despre cum aceasta încă își aruncă umbrele peste comunități; și pentru a înțelege contururile puterii, este esențial să ne amintim de tehnicile prin care acestea au fost controlate: nevoia de control se așază peste tot, de la procese de reconvertire la îngenuncherea credințelor interlocutorilor.

Întrebarea care rămâne este ce reprezintă, în fond, puterea pentru aceste culte, neliniștea resimțită față de elementele discordante în ordinea stabilită de regimul autoritar, unde se combate orice deviere de la normă, iar pericolul se transformă în frică, iar frica în represiune. Oare cât de departe au ajuns ei în a controla o realitate care nu le aparține, ci este fundamentală pentru identitatea națională?

Așadar, interacțiunea dintre regimul comunist și cultele religioase reflectă complexitatea relațiilor de putere și tensiune manifestate în societate, unde represiunea a fost o constantă, dar nu singura formă de reacție; de-a lungul timpului, aceste comunități au avut nu doar momente de suprimare, ci și de surprinzătoare izbucniri de independență și revolte.

Dar chiar și în momentele de început ale democrației contemporane, s-au observat modificări și transformări în raportul puterii cu cultele, iar franciile de control au fost restructurate pentru a menține o ordine în dezordine permanentă; și acum, în lumina vremurilor actuale, ne întrebăm, oare mai este o cale de întoarcere?

De aceea, asta ne conduce spre o concluzie: regimul comunist a creat un mecanism absurd de raportare la credință, prin care se asigura un control indirect și violența în numele unei ordini false; iar acum, în momentul de față, este important să înțelegem cum s-au păstrat aceste credințe și cât de mult ne definesc ele.