“`html
„Radu Paraschivescu: Între literatură și mina de absurdități a societății românești”
Pentru cei care nu știu, Radu Paraschivescu, acest scriitor și traducător recunoscut, nu se sfiește să ne arate cu degetul derapajele incoerente ale societății contemporane, dând naștere unor volume precum „Brățară pe glezna ta” și „În virtutea inepției”. Pe scurt, omul vorbește despre iubire și despre cum limbajul a devenit o battleground pentru inepții și nu doar cu vorbe în vânt!
În interviul recent, Radu disecă cele două opere, declarând că prima este „ceva complet diferit” de stilul său obișnuit: un roman epistolar confesiv, dar nu fără o bună dozare de umor, în fond, „Între timp, n-aș vrea să mă îmbolnăvesc de la problemele societății românești”. Căci, cine vorbește despre „inepții”, firesc își trăiește drama mereu.
Paraschivescu ne asigură că scrisul său nu este aiurea, ci rezultatul lecturilor, influențezi inconștient având și originile în literatura britanică, fără a uita să afirme că nu vrea să „paraschivizeze” pe alții, de parcă ar fi un supererou al literaturii! Oare cât de echilibrat e acest joc?
Întrebat despre echilibrul între scris și traducere, răspunde cu nonșalanță că „întotdeauna am vrut să renunț la traduceri”, dar cine renunță cu adevărat la bani? Traducerea este o parte a identității sale, dar oare ce-ar fi fără găoacele pe care le aşterne pe hârtie?
Pătrunzând în universul scrisorilor, care par să se fi demodat, el susține că „sunt cititori care nu sunt grăbiți”, dar într-o lume de „SMS-uri instant”, în ce măsură mai au loc confesiunile autentice?! De parcă nu știam că internetul nu e decât o năzdrăvănie jucăușă!
„Brățară pe glezna ta” e mai mult decât o poveste de dragoste, zice el, dând viață unui mit. Mmm, dar oare iubirea de astăzi poate ține pasul cu scrisorile? Sau totul s-a transformat într-un ping-pong digital fără noimă?
Și cum ne demască absurdul românesc, ne prezintă cele mai grozave perle de prostie din discursul public! C’mon, zice el: nu țara e nebună, ci „ai noștri”, cei care ne sar la gât. Cât tupeu!
Într-un final, el se întreabă retoric: „Oare chiar am pierdut profunzimea?”, dar răspunsul e la îndemână, putem doar să râdem sau să ne întrebăm, unde ne îndreptăm, de fapt?
“`
