Scriitoare și jurnalistă cu origini românești, Mira Feticu, este stabilită în Olanda de o perioadă îndelungată. Ea a decis să împărtășească acest articol cu publicul Libertatea, contribuind astfel la dezbaterea din lumea culturală, declanșată de Valeriu Nicolae și răspunsul scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu.
Literatura găzduiește scriitori talentați în fiecare colț al lumii. Sunt convinsă că și scriitorii români sunt individuals instruiți și iubesc literatura pe care o creează. Cu toate acestea, în ultima vreme, nu i-am mai citit în mod regulat.
Când observ situații în care scriitorii români atacă fără reținere pe Valeriu Nicolae, în numele “libertății artistice” și credinței lor literare (am făcut o muncă de cercetare în memoria mea pentru această expresie), devine clar de ce i-am întrerupt lectura.
Probabil că scriitorii români consideră despre ei înșiși că sunt moderni, talentați, scriitori străluciți nedreptățiți de restul Europei sau lumii. În realitate, scriitorii care se apără în acest scandal sunt reprezentanții României “persecutate”.
Dacă România ar fi o persoană, ar trebui să consulte un psiholog și acesta ar putea spune că ar trebui să se autoanalizeze atunci când se simte cenzurată sau când manifestă comportamente arogante.
Scriitorul român este, în primul rând, un om și apoi abia scriitor, iar cei care au trăit sub comunism, cenzură, tranziția post-Cortina de Fier și care încă se luptă cu corupția de zi cu zi, au multe răni de vindecat ca oameni. Abia după ce suntem oameni, devenim scriitori. Când trăiești departe de România, îți dai seama de cicatricile și lipsurile tale și devii conștient de ele.
Există, totuși, riscul de a nu lua în considerare rănile sociale, dacă ești absorbit de credința ta literară și crezi că “harul” te scuză. Altfel, nu-mi pot explica cum poți scrie romane, conduce edituri și, totuși, să trimiți mesaje cu glume despre ciori către prietenii tăi, dacă îți mai amintești. Eu îmi amintesc. Din păcate, voi asocia mereu aceste amintiri cu Tismăneanu sau cu directoarea care a trimis astfel de “glume” colegilor. Și atunci am înțeles prea bine de ce nu mai citesc scriitorii români în ultimul timp.
Sunt convinsă că scriitorii români sunt talentați, iar oameni talentați se găsesc pretutindeni. Cu câțiva ani în urmă, îmi doream ca cărțile mele să fie traduse în limba română. Nostalgia aceasta, însă, s-a dus.
Cred că trăim într-o vreme în care curajul este important – în viață, dar și în literatură. Este o mare curaj să te lupți cu toată lumea în numele adevărului tău. Poate că deja s-a născut o nouă generație de viitori scriitori care nu vor accepta, sub nicio formă, ca ucigașii unui om curajos ca Gheorghe Ursu să rămână nepedepsiți. Ca exemplu de rană. Această nouă generație de scriitori s-ar putea afla încă în școală.
Adevărul este legat de viață, nu de literatură. Credința literară nu are nicio legătură cu adevărul. Există cazuri în care scrierea și alinierea la “crezul” literar sunt un lux dăunător, uman și social, asemenea parfumului pe un picior gangrenat. Rasismul nu este doar o problemă românească, dar în alte locuri nu se înlătură problema cu un simplu parfum, ci prin intervenții chirurgicale complexe. Scriitorul român ar trebui să privească, din când în când, și către vecini și să se întrebe de ce vecinii nu îl apreciază sau nu îl publică pe el sau pe credința lui literară.
Este posibil ca scriitorul român să trăiască încă într-un somn, pentru a evita adevărul. Totuși, din când în când, descopăr o voce care ar putea să-l trezească din această stare de onirism. Valeriu Nicolae. Sau alții. Recent, am descoperit un artist care cântă cu o pasiune rară. M-am întrebat de ce nu este cunoscut sau, dacă este, de ce nu este și mai cunoscut. Este autentic. Când cântă, parcă simte ceva profund. Cântă ca și cum ar simți el însuși durerea. Cine știe cât rasism a suportat și mai suportă: Sandu Ciorbă.
