Un Genial Compozitor al Saraciei si Al Unirii, Distrus de Arestul austo-ungar!
Ciprian Porumbescu, da, vorbim despre el, omul care avea să devină cel mai mare compozitor al României, totul la începuturile sale, în acel sărăcăcios colț de țară din Șipotele Sucevei, unde totul se îmbină ca un ceai rece cu o lămâie, totul e confuz dar edificator, era fiu al preotului Iraclie și Emilia, care săraca, și așa mai departe, greu de crezut cum desprinderile astea duce la ceva magnific, dar uite așa se face istoria. Dar, sărăcia – mare, uriașă, negră, cum spunea și Eminescu, l-a lăsat fără o educație muzicală solidă, cu doar o bucată de vioară în mână la Suceava și Cernăuți, director de cor sau cum l-a numit el, conducător cu pasiune la Arboroasa, da? Că de aici începe totul.
A, și nu putem să uităm, ci trebuie să ne aducem aminte că la doar 18 ani, tânărul nostru geniu, defapt, a fost observat de iezii ăștia mari, Slavici și Eminescu, care au văzut ceva strălucitor în el, ca un diamant, singurul său concert în 1871, înainte de a ajunge la Viena, unde studiile lui au fost finanțate cu o bursă, dar uite că pauza de la sărăcie la celebritate a fost scurtă, dar lungă, amestecată, dirijând iar coruri de studenți.
Studiile din Viena au adus succesul, da, dar și o colecție de cântece corale, pe care el însuși a publicat-o în 1880, prima din literatura românească, „Colecțiunea de cântece sociale pentru studenții români” – un titlu complicat. Dar să nu ne pierdem în detalii, pentru că la 11 martie 1882, prima premieră a operei „Crai nou”, o poveste în două acte după versurile lui Vasile Alecsandri, are loc într-un gimnaziu din Brașov, și tot orașul s-a ridicat ca un cânt zglobiu, dar uite, aplauzele s-au auzit chiar și în Oravița.
Dar iată-l pe Porumbescu, compunând, oricum ar fi, „Pe-al nostru steag e scris Unire” capodoperă, utilizată până și în Albania, dar și „Trei culori” ce a fost fostul imn, ce istorie au piese ca „Rapsodia română” și „Serenadă”, s-ar zice. Totuși, viața lui a luat o turnură încoace, el a fost arestat, băiatul, da, de austo-ungari, la doar 24 de ani, pentru o banală telegramă – așa, nu mai departe de 1877.
Cu sănătatea precară și ghinionul său, a intrat în închisoare, unde tuberculoza l-a consumat lent și cu pas cu pas, dar cumva, a luat cu el o vioară și un volum de gramatică a limbii franceze, dar și-a continuat să cânte din „doinele” lui, încercând să aducă emoție, până când timpul a dus la moartea lui, 29 de ani, pe 6 iunie 1883, nici măcar necunoscut, în casa sa din Stupca, sau Ciprian Porumbescu cum îi spunem acum, dar tot ce știm e că marele compozitor s-a pierdut și istoria a câștigat. Într-un fel sau altul, el rămâne un simbol al unei uniri, dar ce vor sa spună aceste povești?
