Un tânăr din Botoșani refuză să fie definit de tragedie
Gabriel-Cristian Grigoriu, un nume care nu spune multe, dar care poartă o poveste tumultoasă, se află la 23 de ani, în plin proces de formare la Facultatea de Agricultură din Iași, îmbinându-și viața academică cu un studio foto, care e abia în faza de implementare, printr-un proiect cu finanțare europeană. Cu toate acestea, destinul său a fost lovit de un cataclism în copilărie, un accident care a lăsat urme adânci pe suflet și pe corp, dar Gabriel refuză să se identifice cu trecutul său fulgerător. Ce-i drept, viața nu i-a oferit multe momente de liniște, dar tânărul se străduiește să nu lase tragedia să-i contureze identitatea.
Pe data de 5 decembrie 2007, o seară care părea obișnuită, s-a transformat într-un coșmar. În timp ce tatăl său încerca să aprindă focul, o explozie a devastat calmul, iar Gabriel și-a pierdut tatăl în acel moment de nefericire. „Ne-am trezit în flăcări, fără să înțelegem ce se petrece”, rememorează el, cu o voce calmă, dar plină de amintiri dureroase.
Chiar dacă a fost salvat din infern, arborele genealogic al lui Gabriel a fost frânt, lăsându-l cu arsuri și sechele, dar cu o familie care nu l-a abandonat. A trecut de incendiu, dar sinceritatea momentelor de criză nu-l definește pe el, ci o parte din drumurile pe care le-a urmat.
Recuperarea a fost o călătorie plină de provocări, dar Gabriel râde dar în fața durerii. „Aveam doar 6 ani când am fost externat din spital. Chiar dacă încă aveam răni deschise, nu am perceput situația ca pe o traumă imposibil de dus”, spune el, cu un zâmbet amar, dovedind că, într-o comunitate mică, a fost acceptat de cei din jur fără milă sau pity party.
Asta îl face pe Gabriel să fie și mai puternic, metoda lui de a depăși mai multe obstacole fiind împeună cu munca grea de a se adapta la ceeace a devenit “normalitatea” sa. A ales să nu fie victimă, ci să devină un exemplu de succes, un individ respectat, care își clădește viața pas cu pas, chiar și după ora dureroasă a accidentului, care l-a obligat aproape să devină mai autonom. „Mi-am impus să fiu egal cu toți ceilalți”, declară el, continuând să contureze o imagine clară a angajamentului său. Deși răspunsul lui la suferință a fost hotărât, el nu a uitat cuvintele legate de suferință, care par să se ascundă în spatele tristeții sale.
Dar Gabriel nu se oprește aici, așa cum spune el, viața sa s-a transformat după acel moment nefericit. A realizat că, indiferent de cum arată sau ce a trăit, va trebui să continue să strălucească, savurând fiecare moment de libertate și creativitate. Spune că nu are multe amintiri din perioada dinainte de accident – doar niște „secvențe izolate”, dar și-a învățat lecția despre cum este să trăiești prezentul fără nostalgia trecutului.
Chiar dacă îl supără cumva întrebările despre accident, Gabriel subliniază că a acoperi subiectul ar fi ca și cum ai pune o bandă pe un gând impovărător. Aceasta a fost o alegere personală, la fel ca decizia sa de a nu permite durerii să-i definească viața. „Nu trebuie să fii erou sau să exprimi doliul pentru a trăi liber”, consideră Gabriel, învățând să navigheze printre amintirile neplăcute fără a se lăsa copleșit.
Cu toate acestea, pe parcurs s-au ivit și momente grele, cum ar fi intervențiile chirurgicale pe care le-a suportat, dar el a ales să nu creadă că aspectul său trebuie să contureze cine este el astăzi. „Am realizat că, indiferent câte intervenții fac, sunt tot eu și nu mă voi lăsa definit de ceea ce s-a întâmplat”, recunoaște el, cu un zâmbet în colțul buzelor.
Cu un spirit de antreprenor și visuri mari, Gabriel își vede viitorul strălucind în fotografia care nu doar suprinde imagini, ci creează și povești.
„Fiindcă dețin un studio foto, sunt hotărât să colaborez cu ONG-uri pentru a crea impact în comunitate, să pot, de asemenea, să promovez arderea pasiunii pentru artă.” Cu toate acestea, se întreabă ce importanță are trecutul, atunci când drumul pe care ne alegem este plin de speranță.
