Plecarea tinerilor de acasă: cum afectează emoțional familia și rolurile părintești

ActualitatePlecarea tinerilor de acasă: cum afectează emoțional familia și rolurile părintești

Plecarea Tinerilor Adulți: O Tragedie Emoțională pentru Părinți?

Pare că atunci când tinerii adulți împlinesc 25 de ani, adică cam prin acea vârstă ajung să plece de acasă, nu e doar un pas spre independență ci, un adevărat haos emoțional pentru întreaga familie și nu doar din diverse motive, ci și din cele care ne fac să ne întrebăm dacă chiar știm ce facem cu noi. Psihologul Radu Leca avertizează că despărțirea nu-i tocmai floare la ureche; de fapt, părinții trăiesc un amestec de doruri, neputințe și o profundă senzație de pierdere a sensului în tot ceea ce le-a fost cotidian.

Părinții, zice Leca, se confruntă serios când copiii pleacă. E un mare amestec de emoții care explodează; casa devine liniștită, ușile nu mai scârțâie, iar scaunele rămân libere… unde sunt acele sunete familiare? Răul și liniștea grea nu aduc nimic bun. Jaful emoțional este evident: „Când pașii lor pleacă, liniștea rămâne mai grea decât orice zgomot.”

Ce-i paradoxal e că, odată cu plecarea tinerilor, părinții-oamenii aceștia mari, se simt brusc descumpăniți că n-au ce să controleze, căci puterea lor, legată de reguli și intervenții devine complet inadecvată; nu-i mai pot controla, și încercând să o facă, pot ajunge să fie invazivi, un lucru destul de deranjant pentru toată lumea. Leca spune: „Autoritatea se maturizează când renunță la control.”

Dacă rutina de acasă dispare, acesta nu e doar un gol, este un mare VID IDENTITAR. Ce fac oare părinții fără acele repere? „Când dispare programul, rămâne în clar lipsa de sens.” și totul seamănă cu un tablou complet gol. Această reorganizare necesară a relațiilor familiale nu e deloc ușoară; părinții trebuie să învețe să adopte o nouă dinamică.

Uneori, e greu să acorzi libertate atunci când toată viața ai fost un scut nevăzut, iar părinții oscilează între a controla excesiv sau a se retrage, ceea ce duce la tensiuni în familie dar și în relația de cuplu… poate să fie, uneori, catastrofal. Leca sugerează: „A fi aproape nu înseamnă a fi peste.”

Dacă ne uităm la efectele plecării, de asemenea, asta poate să scoată la iveală probleme vechi în relația de cuplu. Când copiii zboară din cuib, se cam rupe filmul și adevărul despre relația de familie iese la iveală mai slab decât faptul că unii ar avea nevoie de ajutor… „Când rolurile se sting, rămâne adevărul relației.”

Cultura joacă un rol fundamental, mai ales în familiile unde apropierea fizică este normă până târziu, dar asta nu înseamnă că e bine; mai repede devine un paradox… “Proximitatea nu e același lucru cu intimitatea.” Ne-am ales totuși cu o generație care este permanent la distanță emoțională, chiar dacă sunt pe rețelele sociale tot timpul. „Conexiunea continuă nu garantează apropierea.”

Depresia asta pe care o simt părinții atunci când pleacă copiii nu e un moft, e o reacție naturală la schimbare și la o pierdere iar specialistul avertizează că e crucial să nu negi durerea. „Suferința nu dispare dacă o negi.”

În concluzie, Radu Leca susține că această relație între părinte și tânărul adult ar trebui reconstruită din mers, bazată pe respect, distanță sănătoasă… chiar și disponibilitate autentică pentru că, uneori, cel mai bine e să te ții departe… „Uneori, cel mai mult ajuți când știi să stai la o parte.”

Pe viitor, el preconizează oportunități de dezvoltare pentru părinți; reconectare cu sine, creativitate și noi rutine… Poate chiar mai puțin zgomot și mai mult sens. „Când accepți schimbarea, pământul de sub picioare încetează să mai tremure.”

La final, important de reținut e că plecarea copilului nu face decât să schimbe legătura, transformând-o în ceva normal, mai matur… „Plecarea la 25 de ani nu e un act de abandon, ci o etapă firească a devenirii.”

Articol preluat de la tvrinfo.ro

Check out our other content

Check out other tags:

Most Popular Articles