Planul lui Iohannis, al Serviciilor, al americanilor, al rușilor… sau doar al nostru?

De-a lungul istoriei, România a fost o țară a planurilor secrete, a comploturilor și a speranțelor iluzorii. De la armistițiul din 23 august 1944, când am crezut cu tărie că aliații “aveau ei un plan” pentru noi, și până la zilele noastre, când suntem convinși că “se fac manevre” în culise, doar câțiva le știu, dar o să fie bine, pentru că “aici se joacă stabilitatea zonei”, această dorință de a ne agăța de o forță externă pare să ne definească.

23 august 1944 a marcat un moment crucial, când România a devenit o țară ocupată de armata sovietică și, inevitabil, a început procesul de comunizare. Eram în război cu Rusia, Anglia și America, luptam de 37 de luni pe teritoriul Uniunii Sovietice, iar armatele lui Stalin se dovediseră a fi mai puternice decât cele ale Germaniei. Înfrângerea era o chestiune de timp. Orice om lucid ar fi înțeles asta, dar nu și noi. Antonescu a mizat pe “armele secrete” ale lui Hitler, sperând la o minune care să ne salveze de ruși.

În același timp, Maniu negocia la Ankara, Cairo și Stockholm, în speranța că va obține “oferta cea mai bună” – Basarabia, Monarhia, “independența și suveranitatea”, și poate chiar cobeligeranța pentru viitor. Credea că Churchill “avea un plan” cu privire la România, că urma să construiască aici “un zid” împotriva comunismului. Nici o dovadă, nici o informație, doar o credință oarbă. Asta ne definește: o nație care trăiește în iluzia “planurilor” altora, fără a-și lua responsabilitatea propriului destin.

Această credință în “planurile” altora ne-a adus un armistițiu impus de ruși, după ce Armata Roșie a ocupat Bucureștiul, ne-a adus prizonieri de război cu sutele de mii, ne-a adus o țară comunistă, ne-a adus o istorie marcată de suferință și de o perpetuă așteptare a “salvatorului” extern.

Retrospectiv, este de neînțeles de ce am crezut că aliații “aveau un plan” cu noi. Poate că era amintirea Versailles-ului, unde ne-am întors, binecuvântați de “cei trei mari”, cu mai mult decât speram. Am intrat în Primul Război Mondial, am pierdut tot, și am declarat război Puterilor Centrale cu doar 24 de ore înainte de capitularea Germaniei, doar pentru a obține ceea ce ni se părea a fi “dreptul nostru” – Transilvania, Basarabia, Bucovina.

Aliații au fost doar un catalizator, nu o forță care a “făcut planuri” cu noi. Dar noi am vrut să credem altceva. Ce conta că am luptat alături de Hitler? Aliații știau că “inima noastră e cu ei”. Ce conta că am deportat populații și le-am omorât în Transnistria? Eram democrați, demni de aliații inimilor noastre.

Această tendință de a ne considera “victime” ale “planurilor” altora continuă și în prezent. PNL-ul, acuzat de unii de a fi fost umilit și împins în irelevanță prin “planurile” președintelui, a acceptat tot, sperând că “americanii au un plan” cu noi. Suntem, din nou, la mila “manevrelor” din culise, convins că “se fac planuri” care ne vor salva. Nimeni nu ia în considerare că poate, pur și simplu, suntem responsabili pentru propria soartă.

Această credință în “planuri” deriva din excepționalismul românesc. Suntem cei mai buni, cei mai bogați, cei mai isteți. Eminescu este cel mai mare poet, Brâncuși cel mai mare sculptor, Coandă și Tesla au inventat tehnologia intergalactică. Suntem “Grădina Maicii Domnului”, în centrul Universului și al Istoriei. Dar această imagine grandioasă e doar o mască, o fugă de responsabilitate.

Incapabili să ne luăm destinul în mâini, credem într-un Destin (cu D de la kilogram) care ne va aduce succesul și va compensa toate eșecurile. Această atitudine naivă ne face vulnerabili, ne oprește să progresăm și ne condamna la un viitor neclar. Este timpul să ne trezim din visul “planurilor” altora și să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră soartă.