Pensionarii români: „Loz în plic” sau „Mai trage o dată!”?

Întoarcerea din „străinătățile” britanice m-a confruntat cu o imagine șocantă: pensionarul român! Nu o imagine idilică, ci una marcată de incertitudine și de un sentiment profund de nedreptate. Recalcularea națională a pensiilor, inițiată cu o grabă nejustificată, a transformat procesul de primire a pensiei într-o adevărată loterie, unde „lozul în plic” poate aduce surprize neașteptate, de cele mai multe ori neplăcute.

Articolul din Critic Arad semnat de Virgil Florea, “Despre pensii și nu prea”, a re-acutizat distopia cinică pe care o port în mine de ani de zile. Și cum eu însumi sunt pensionar, am simțit o gândește-te la un moment dat că și noi, pensionarii, am putea fi considerați “neutriți” din punct de vedere social, nu mai suntem “utili” societății?

Ce se întâmplă cu pensionarii în România?

Recalcularea națională a pensiilor a fost prezentată ca o măsură benefică, menită să ofere un trai mai bun celor care și-au dedicat o viață muncii. Realitatea, însă, este mult mai complexă. Procesul a fost bântuit de erori, confuzii și, din păcate, de suspiciuni de reglări de conturi. Mulți pensionari s-au trezit cu pensii mai mici decât înainte, iar alții nu au înțeles complet formularea “kabbalistică” a notificărilor.

În această situație, bulucul la Casele de Pensii a devenit un ritual aproape obligatoriu. Coada, o prezență constantă în viața noastră, a revenit să ne testeze răbdarea și să ne amintească de anii de muncă în care am fost nevoiți să așteptăm la coadă pentru orice, de la pâine la o consultație medicală. “S-a terminat!”, o strigare cu sadismul victorios al celor ce “ne dau” din mila lor, a devenit o frază iconică a acestei experiențe.

Suntem o societate care consumă ca să trăiască sau o societate care trăiește ca să consume?

Întrebarea aceasta mă bântuie din ce în ce mai mult, mai ales după ce am văzut cum funcționează societatea britanică. Omul este, în primul rând, un consumator. Consumul a devenit un mod de viață, o necesitate, un scop în sine. Când nu mai are ce consuma, încearcă să dobândească prin orice mijloace, inclusiv prin forță, ceea ce îi lipsește. Munca nu este o vocație, ci o necesitate, o modalitate de a obține resursele necesare consumului.

Suntem o societate fragmentată, unde relațiile interumane sunt tranzacționale. Solidaritatea umană, mila, iubirea sunt doar fițe, doar un decor pe care îl afișăm pentru a ne păstra o aparență de decență. Instinctul natural de supraviețuire al speciei este motorul principal al existenței noastre.

Bătrânețea, o iluzie?

Bătrânețea poate fi o iluzie, o simplă idee, dar pensia… NU! Pensia este o realitate dureroasă, o reflectare a modului în care societatea se raportează la cei care au muncit o viață întreagă. Ce se întâmplă cu pensionarii români? Sunt considerați o povară, un “membru inutil” al societății? Sunt “reciclați” biochimic în “hrana verde” a unei societăți care se hrănește cu iluzii?

Pensionarii, utili sau inutilii?

Întrebarea este una chinuitoare. Dacă pensionarii nu sunt utili societății, ce facem cu ei? Îi trimitem singuri pe o banchiză în largul oceanului? Îi “reciclăm”? Sau, poate, ar trebui să începem cu o eugenie post-umană, care să-i elimine, pri-o-ri-tar!!!, pe politicienii lumii? Ei sunt cei care au inventat vechile eugenii, ei sunt cei care ne-au adus în această situație.

Rămâne de văzut ce va fi cu pensionarii români, ce soartă le va fi rezervată. Dar un lucru e clar: societatea noastră, cu tot consumismul ei, cu toată “umanitatea” ei, are o problemă cu bătrânețea. Și, din păcate, pensionarii sunt cei care o plătesc.